Crăciunul cu păpădii

Iarna asta m-a făcut să trăiesc 2 anotimpuri în trei zile.

Sâmbătă 25 decembrie, a fost primăvară. Am fost pe faleză câteva ore şi am făcut mişcare.
Nu a-ţi văzut o tipă minionă, blondă, în trening şi adidaşi care urca şi cobora cele 140 de trepte, sau scara sportivilor, cum i se spune? Dacă da, atunci aflaţi că eu eram! Am urcat si coborât treptele de vreo 3 ori, am alergat puţin şi am respirat un aer curat si însorit, încărcat de aerosoli primăvărateci în prima zi de Crăciun. Ce putea fi mai frumos? Vă daţi seama câtă energie pozitivă mi-a străbătut fiecare moleculă a fiinţei? Şi ca să fie frumosul transformat în neuitare, am descoperit un colţ plin cu păpădii mici, ca nişte clopoţei care se bucurau în micimea lor, de măreţia sărbătorii. Le-am admirat, apoi am cules o mână bună şi le-am adus acasă. Aveau codiţe mici pentru că erau grăbite să înflorească, nu le putem pune în apă să mă minunez de vitejia lor. Le-am spălat şi presărat pe o coală de hârtie, la uscat...
Nu ştiam ce să fac cu ele, parcă îmi părea rău că le-am rupt, dar...

Luni, 27 decembrie, a venit iarna. Cu ninsoare de dimineaţă!
Frig, fulgi afară, în casă cald, Crăciun... păpădii. Am sacrificat minunile galbene şi am făcut un ceai înmiresmat, îndulcit cu miere şi... în casă a venit primăvara!
Vedeţi, aşa e şi cu viaţa noastră. Suntem supuşi clipei, azi suntem fericiţi, mâine se năpusteşte viscolul şi ne îngheaţă speranţa.

Să vă fie mai bine în 2011 şi să vă bucuraţi de tot ce aveţi!
Lăsaţi-i pe alţii să se bucure de bani, voi bucuraţi-vă de natură, de oamenii dragi, de frumuseţea şi tinereţea voastră, dar nu-l uitaţi pe Dumnezeu şi din puţinul care îl aveţi, rupeţi o firimitură şi pentru făpturile mai necăjite ca voi. O vorba bună sau un colţ din bucăţica voastră de pâine e atât de puţin, dar pentru cei năpăstuiţi poate însemna o zi din viaţă.
Să ne citim sănătoşi! Cu drag...

Sărut mâna, Tinereţe!

E soare, miroase a Crăciun, se aud colinde...
Am ieşit din clădirea poştei cu pachetul în braţe. Îl desfac grăbită şi caut cu privirea un coş de gunoi să arunc ambalajul. Găsesc coşul.
Acum am timp să-mi arunc ochii pe cartea primită cadou. Nu pot să cred!?!
Bal mascat de Ionel Teodoreanu. O căutam de mult timp, iar o bună prietenă plecată la Craiova de sărbatori, a găsit-o într-un anticariat şi mi-a expediato prin poştă, să am timp să o citesc de Crăciun... Fericită? Nu...
Încântată şi recunoscătoare unei prietene care a fost lângă mine o viaţă, iar acum am primit încă o dovadă de prietenie solidă.

Răsfoiesc preocupată cartea şi mă lovesc cu umărul de un tip...
Ridic ochii să-mi cer scuze şi aud:
-Sărut mâna, Tinereţe!
În piept, tinereţea îşi deschidea aripile şi măsura din ochi distanţa dintre clipa prezentă şi tinereţea blondă, lăsată în urmă... EL...Era El, dupa 26 de ani!
Eram colegi de liceu. A fost o încercare timidă de iubire. Ne-am întalnit de câteva ori, ne-am plimbat prin parc de mână şi... Da, mi-amintesc! Ne dădeam cu părerea despre superba carte a lui Teodoreanu, Lorelai, carte pe care o citeam toţi elevii pe ascuns.
Stranie coincidenţă! Acum, ţineam strâns la piept o altă carte a scriitorului...

-Ce faci, Tinereţe?
Nu spuneam nimic... Gândeam doar... pe repede înapoi!
Da, primul sărut, prima iubire, cei 16 ani erau în faţa mea. Îmi pierdusem vocea, dar am acceptat invitaţia la cafea. Frumos, gentil, delicat, aşa cum rămăsese în amintire, dar am realizat... Nu mai trăia în România! Simţeam accentul englezesc şi mirosul străinătăţii...
Dialog? Nu a existat...
A vorbit, a povestit. Eu eram în parcul cu amintirile tinereţii...
Am facut schimb de adrese de email, de numere de telefon, de felicitări şi urări de Sărbători. La plecare, mi-a strecurat în mână o carte de vizita.
Ne-am despărţit!

Trecuse 2 ore, iar eu alocasem un sfert de oră vizitei la poştă.
Când am ajuns acasă, m-am aşezat pe un colţ de canapea şi am încercat să mă dezmeticesc.
Pe cartea de vizită, numele cunoscut si denumirea unui job lung si sofisticat, iar la sfârşit Microsoft Canada. M-am uitat în telefon, am văzut numărul trecut în memorie, dar nedenumit.
Veselă şi naivă, am tastat: TINEREŢEA...

Cu şi despre, Iarnă

A venit iarna, cu de toate...
Dureri de genunchi, de cap, de spate si zăpadă.
Frumos a nins noaptea trecută, la Galaţi! Fulgi uşori, perfecţi, fără vânt, s-au bulucit la lumina becurilor şi au luat locul fluturilor de noapte ai verii.
Ador Iarna...
Nu ma plâng niciodată că e prea frig, că ninge prea mult, că ma doare ceva din cauza vremii. Trag o pereche de blugi pe mine, o gecuţă uşoară şi mă aştern la drum prin oraş să mă bucur de gerul aspru şi zăpada proaspătă. Mă fac uitată prin grădina publica sau pe faleză şi nu aş mai intra în casă.
Când simt gerul muşcându-mi obrajii, mă văd copil aruncat în aer şi alintată de toate neamurile, pentru că eram o dodoloaţă şi o şmecheră, ca toţi copiii sănătoşi, de altfel.
Acum, om matur, caut să trezesc acele amintiri ca să-mi recapăt puterea şi pofta de viaţă!
Răsună în minte vocea tatălui meu:
-Nu mai poate tata, de drag şi de dor!
Sunt convinsă că face acelaşi lucru cu micuţii îngeri pe care-i întâlneşte în cer.

Dar să nu uit... sunt copil de primăvară, îndrăgostit nebuneşte de Iarnă!

Duelul

Fiica mea îmi spune astăzi:
-Mamă, nu mai pune cuvintele pe bigudiuri. Lasă-le aşa, naturale, cum îţi vin în minte.
Eu răspund îmbufnată:
-Dacă mie îmi plac coafate, ce ai tu împotrivă?
Răspuns:
-Eu? nimic. Dar pe ele le-ai întrebat dacă le place noul look?

Şi uite aşa, două personalităţi complet diferite, se iau la ceartă pe seama stilului, iubit de una, detestat de cealaltă.Dar, până la urmă ajungem la o întelegere. Eu îmi văd de bigudiurile mele şi ea de afacerile ei!
Aşa redevenim cele mai bune prietene, până la următorul razboi, care sper sa nu fie prea curând si să nu fie cel de-al treilea razboi mondial.
Doamne fereşte!

Au si bărbaţii dreptate, câteodată.
Noi, femeile, dacă nu avem motiv de ceartă inventăm unul de dragul duelului verbal.
En Garde!

nostalgie

Mă trezesc tristă,
cu o lacrimă nechemată pe obraz,
căci mă strigă colindele părăsite din buzunarul cu cele care au fost...

Nu am crezut că mă voi mai întoarce.
Nu am ştiut că întoarcerea înseamnă dorinţa de a primi binecuvântarea soarelui
apus demult în zile de iarnă irepetabile.

Şoptesc un colind vechi cu vocea pierdută de copil,
iar ochii deruleaza timpul...
O iarnă tânără si sărbători zăresc la câteva zile distanţă.
Hai, colindă copilărie, alungă lacrima şi trezeşte bucuria din suflet!

Puterea din cuvântul unei Doamne

Gândeşte nemţeşte, vorbeşte, încă, româneşte cu un accent aspru de trăitor în Germania, dar are o minte ascuţită şi o privire care nu iartă. O inteligenţă tăioasă, simplă în cuvinte, nu vorbeşte în metafore şi nu face filozofie.

Herta Muller!
O mână de Om... laureata a premiului Nobel pentru literatură în 2009.
M-a uimit când i-a spus lui Gabriel Liiceanu:
- Eu sunt scriitor. Meseria de scriitor o fac în singurătate, ăsta e circ...
Se referea la faptul că avea un dialog pe scena Ateneului Român în faţa unui public numeros şi a camerelor de televiziune. Simţea că nu e asta treaba ei. Nu era o vedetă de televiziune care să-şi expună hainele, coafura şi machiajul, ea trebuia să-şi expună gândurile.
O palmă dată cu putere pe obrazul miticilor din România, care nu mai au gânduri, au doar un mod ofensator de a da din gură.

Profesorul meu de limba română, domnul Lungulescu, ne spunea mereu la orele domniei sale:
-Măi copii, decât să vorbiţi mult, prost şi fără rost, mai bine puneti-vă lacăt la gură. Aşa se face filozofie, taci şi scrii! Iar cuvântul scris sa fie bine gândit ca şi cum ar fi gândit de Dumnezeu...Restul sunt baliverne!

Herta Muller, nu te-am citit, nu ştiam nimic despre tine înainte de a fi recompensată cu acel prestigios premiu. Am urmărit la tv, din curiozitate recunosc, dialogul cu Liiceanu. Am descoperit o scriitoare-jocheu care a pus bine hăţurile pe cuvinte şi le conduce la trap uşor, sa fie bine văzute şi înţelese.

Plecăciune, Doamnă!

Ţara din inima

Nu am cuvinte prea multe să spun despre Ţara pe care o iubesc.
Aici e copilăria, aici sunt amintirile, aici e viaţa mea!
Nu cunosc altă Ţară, aşa cum nu cunosc alţi părinţi, bunici, prieteni ...
Comunic cu oamenii în aceeaşi limbă pe care o ştiu dintotdeauna: limba în care plâng, limba în care râd... Cea mai frumoasă din Univers, Limba Română!
Nu e nevoie să-mi imaginez raiul, pentru că trăiesc în rai...
Cu capul sus şi mâna pe inimă, mulţumesc Ţării care mă hrăneşte, îmi permite să-i respir aerul şi să-i învăţ istoria!
La mulţi ani, ROMÂNIA!

Un altfel de... trecut

Azi, mi-am propus să mă întorc în trecut, să experimentez puţin din viaţa pe care o duceau bunicii. Deci, dis de dimineată am stabilit un meniu pur românesc: borş de cartofi, iar la felul doi o tocăniţă cu carne de pui, multă ceapă, morcov, ţelină, ardei, bostănei raşi, roşii tocate,pătrunjel verde şi o mămăliguţă cât floarea soarelui, să lumineze şi să sfinţească masa.
Totuşi, dacă tot am depus atâta efort numai la gătit, nu puteam să stric finalul!
Cumpărasem, într-o excursie la munte, câteva străchini de lut, aveam şi un fund de lemn, un prosop ţesut în casă de la nunta mamei şi lampa bunicilor, invitată să păcălească timpul.

Am întins prosopul înflorat pe masa din bucătărie, am răsturnat mămăliga pe fundul de lemn în mijlocul mesei, iar farfuriile le-am aşezat pe locul fiecărui membru din familie, 3 pofticioşi, 3 străchinuţe şi... mi-au dat lacrimile de dorul bunicilor şi a copilăriei, care în ultima vreme se trezeşte cu mine dimineaţa şi adoarme obosită în gândul meu, seara...

Plecaţi în oraş cu treburi de oameni mari, când s-au întors la prânz, nu vă pot descrie ce surpriză au avut oamenii dragi cu care călătoresc prin viaţă!
Cum au intrat pe uşă mirosul de mâncare bună i-a adus în jurul mesei, iar cand au vazut decorul m-au declarat, de comun acord, bucătăreasa zilei şi zâna poveştilor!

Motiv de bucurie într-o familie mică şi armonioasă!
Lipseşte ceva?
Criza? Care criza? Poate criza de idei, în rest dacă avem puţină voinţă ne bucurăm de ce avem şi Slavă Domnului, avem suficient cât să nu uităm că suntem, încă, români!

Stapâna gutuilor

Tuşa Paraschiva era vecina noastră!
Cum venea luna octombrie îi scoteam cepurile din scândura gardului şi fiecare din cei 20 de amatori de gutui, cu rândul, treceam zilnic si inspectam cât de coapte sunt.
Tuşa era batrână, văduvă şi trăia singură.
Avea o casuţă mică, învelită cu stuf, cu doua ferestre surori şi uşa vopsite albastru. Prispa căsuţei era lipită cu lut roşu. Gutuiul încărcat de fructe din colţul casei întregea peisajul de toamnă ce se revărsa din bătătura vecinei. Gutui care ne fermecau ochii si nasurile şi după care tânjeam, pentru că în zona aceea nu erau astfel de fructe.
Râdea căsuţa curată în lumina galbenă a gutuilor!

Seara, când veneam de la şcoală, treceam pe lângă gard şi ne alegeam câte o gutuie cu voce tare si aducând laude fructului ales. Tuşa ne auzea, pentru că era bătrână dar nu şi surdă, ieşea la portiţă şi ne certa arţăgoasă:
-Plecaţi împieliţaţilor, iar a-ţi pus gând rău gutuilor? La Crăciun, când veniţi cu colinda, ce o să vă dau?
Noi, supăraţi că am fost făcuţi de ruşine începeam sa urlăm în cor:
-Baba Chiva,
Î-ţi mâncăm coliva!
Ea răspundea îndrăcită:
-Când oi muri am să las cu limbă de moarte să-mi facă sicriul din lemnul gutuiului, netoţilor.Să văd atunci la ce vă mai zgîiţi şi de unde o să mai primiţi gutui de Crăciun!
Ne luam tălpăşiţa şi înghiţeam în sec, dar in mintea noastră ştiam că bătrâna avea dreptate.
În aşteptarea Crăciunului, 20 de copii după rugăciunea de seară îl implorau pe Dumnezeu să aibă grijă de sănătatea tuşei Chiva. Aşa eram siguri că gutuile care se odihneau la ferestrele albastre ale căsuţei, pe pat de crenguţe de mentă, le primeam răsplată pentru colindele care vesteau bucuria Naşterii.
...Atunci mâncam cele mai parfumate şi mai dulci gutui din lume!...

Sunt mamă!

De azi ... sunt mamă!
Am împlinit 21 de toamne de maternitate, am trăit 21 de ani de fericire, am plâns timp de 21 de ani pentru fiecare realizare si pentru fiecare eşec al copilului mei minunat!
S-au luminat toate abisurile atunci cand EA a deschis ochii!
Ochi mari, albaştri pe un chip de înger...
Din clipa aceea universul şi-a redus dimensiunea!
A devenit spaţiul în care puiul de om creştea...

Astăzi, e o studentă eminentă care nu va face performanţă în România...
Nici nu ar avea cum! Un sistem blocat în care tinerilor le este imposibil să pătrundă!
Dar, ce mamă îşi lasă puiul să plece de lângă ea cu inima uşoară?
E trist că până şi astăzi, de ziua ei de naştere, mă gândesc că peste puţin timp ne vom vedea şi auzi doar prin intermediul calculatorului.

Şi totuşi... ziua de astăzi mă anuntă că de 21 de ani, sunt Mamă!

La mulţi ani, Lumină!

fără iluzii...

Azi îmi anunţ toamna,
ce a crescut aripă
să-mi echilibreze conştiinţa,
că intru în iarnă
cu o floare de mac la ureche.

Îmi voi aresta lacrima
în albastru cu gratii al ochilor
şi voi canta cu toată durerea
despre ieri,
despre ce-a fost,
despre o vreme.

Mirarea nu are loc în gând,
ţipătul nu are cuib în suflet,
trăirile sunt riduri la vedere.

Şi voi aştepta destinul
de mâine,
de anul viitor,
dintotdeauna,
să mă ducă la capăt de drum.

Fântâna lui Trancu...

Undeva, spre capătul de sat cu oameni batrâni şi case vechi am descoperit o fântână cu ciutura...
Când am descoperit-o prima oara erau multe vaci care venise la adăpat... pârâul era la câţiva paşi, dar malurile erau abrupte si fiind case în apropiere oamenii mai aruncau fel de fel de necurăţenii în apă şi atunci vacile se adăpau la fântâna lui Trancu...
Fântâna, ciutura şi jgheabul, facut special pentru animale, erau din lemn... cât despre cumpănă era înalta pentru că fântâna era adânca, iar la capătul scripetelui de care era agăţată găleata doua pietre mari erau contragreutăţi...

Fântâna aceea era magică... vara era plina de muşchi ce creşteau în voie pe ea, iar de jur împrejur nea Trancu punea cu mâinile lui petunii si regina nopţii...salcâmi batrâni creşteau aproape si trăiau în armonie de mulţi ani cu fântâna...

Nea Trancu a fost fierarul satului... el facea potcoave "pe comanda" pentru copitele cailor si măgarilor din sat. Treptat, odată cu modernizarea şi-a cam pierdut clienţii, iar acum el si băbuţa lui trebăluiau pe lângă căsuţa lor mică, mică si plină de flori... iar fântâna a luat-o în grija sa...
Când înfloreau salcâmii si în nopţile de vara când regina nopţii îsi risipea parfumul la fântâna cu ciutura dacă închideai ochii auzeai respiraţia îngerilor opriţi la odihnă şi simţeai parfumul cu care Dumnezeu înmiresmează raiul, pentru că nicăieri nu miros florile mai frumos decât în apropierea apei si în întunericul nopţii... Se spuzea cerul de stele si luna stătea coasă anuntând arsiţa nopţii, iar greierii îsi îmbrăcau fracurile şi acordau viorile pentru spectacolul nopţii ce urma sa înceapa...
Am trecut într-o seară prin acel loc cu mama de mâna... dar nu am uitat niciodată!
La difuzorul din peretele căsutei lui nea Trancu cânta Ioana Radu:
"Am început sa îmbătrânesc,
Am cam uitat că anii zboară
Că vremea în loc n-o poţi opri
Mai trece-o zi şi înca o zi...
Şi-am început să îmbatranesc!"

Ţiganii de altădată

Primăvara sub coama dealului, undeva la marginea satului, se ridicau corturile ţiganilor.
Nimeni nu-i vedea când veneau.Apăreau odata cu rândunelele!
Într-o dimineaţă soarele răsărea din spatele celor 7 corturi.Niciodată mai multe, niciodată mai putine.
La şcoală vestea circula de la o clasă la alta până exploda în curte prin gura unui nătăfleţ guraliv:
- Au venit ţiganii! Au venit ţiganii!
Şi nasurile noastre începeau să adulmece vacanţa...

Ţiganii erau îmbrăcaţi în pantaloni şi veste negre, cu cămăşi roşii şi pălării negre pe cap. Purtau părul lung si mustăţi stufoase.
Ţigăncile aveau toate fuste şi bluze roşii, înflorate din acelaşi material, cu multe codiţe împletite şi bănuţi prinşi în împletitura codiţelor, basmale imprimate cu flori mari colorate pe umeri şi picioarele goale...
Desculţe, frumoase şi vesele ca primăvara!

Acolo, la marginea satului începeau să se gospodărească.
Ţiganii toată ziua ciocăneau la oale si cazane, făraşe şi ibrice, iar tigăncile spălau rufele în pârâul care trecea la 20 de metri de reşedinţa lor, iar cele mai în vârstă făceau mâncare.
La sfârşit de săptămînă ţigăncile umblau prin sat să vândă obiectele meşterite de ţigani.
Nu le dadeau scump şi primeau la schimb: făină, săpun de casa, fructe, porumb, vin orice ar fi putut să ofere un gospodar din bătătura lui.
Jucăuşe şi pline de viaţă înfrumuseţau satul. Flori sălbatice de câmp aducătoare de noroc!
Nu am auzit oamenii din sat să se plângă vreodata de comportamentul ţiganilor. Ne mai speriau pe noi, copiii, să nu mai umblăm noaptea că ne fură ţiganii... altfel, nu avea nimeni nimic de împărţit cu ei.

În serile călduroase de vara petreceau în jurul focurilor pană spre dimineată.
Cine nu a vazut cum dansează o ţigancă frumoasă într-un decor cu focuri, corturi , puradei şi ţigani înfierbântaţi?
Vorbeam devreme cu copiii de pe stradă, ne adunam vreo 20 şi porneam pe întuneric să ne convingem de măiestria tigăncilor în ale dansului. Ochi de licurici curioşi licăreau în noaptea de la graniţa împărăţiei ţiganilor. Nu ne apropiam prea mult, dar sunt convinsă că ei ştiau că suntem acolo, când ne simţeau legau câinii şi dansau mai cu foc si parcă, mai frumos!
Ne plăcea melodia, iar textele cântecelor erau în ţigăneşte o limbă misterioasă si dură pentru urechile noastre. Se învârteau în rotocoale colorate fustele ţigăncilor si nori de praf se ridicau din tărâna bătută de tălpile lor goale.
Cântecul ţinea ore întregi şi tigăncile care oboseau erau înlocuite de tigăncuşe tinere şi iuţi...
Când ne plictiseam o ştergeam încet, umbre bombănitoare în noapte, fericiţi că am avut curajul să ne apropiem de teritoriul interzis al nomazilor.

Trecea vacanţa...
Începea şcoala şi într-o zi auzeam că au plecat ţiganii.În urma lor rămânea doar vatra arsă a focurilor. Atat!. Curat, linişte, pustiu...
Plecarea ţiganilor vestea prima ninsoare.

Ultimul Car cu Boi...

Mos Neculai a ramas singurul din sat care mai avea car cu boi...
Nu vroia nicicum sa se desparta de bourenii lui. Sa nu credeti ca era sarac! nicidecum!
Avea pensie si era dascal la bisericuta din sat... Iar gospodaria lui era ca un stup, plina cu de toate...
Dar, bietul om, nu a avut copii! Si s-a atasat de boii ramasi dupa colectivizare, boi cu care isi facea toate treburile si care cunosteau toate metehnele stapinului...

Tusa Maria, nevasta lui Mos Neculai, era o femeie harnica si apriga, iar el era cam betiv...
Care locuitor din satucul meu minunat nu i-a auzit certandu-se si facandu-se unul pe altul de rasul lumii?
Asa erau ei... se certau toata ziua, dar nu se bateau niciodata...

Toamna, cocotati in varful carului incarcat cu stiuleti de porumb se certau , iar daca Mos Neculai nu reusea sa domoleasca gura nevestei, incepea sa cante cu o voce puternica:
"Frunza verde ca mararul,
Patru boi leagana carul
Eu cu Fleoarca, imi duc amarul..."
Noi, dracusorii de pe strada dupa ei, sa ne plimbam pe coada carului...
Si era o zarva ... Mos Neculai canta, noi chiuiam impingandu-ne si inghiontandu-ne care pe care, sa ne plimbam cu boii lui Mos Neculai...
Ieseau oamenii la porti si le dadeau lacrimile de ras si de drag... caci frumosi si intelegatori mai erau oamenii pe atunci...

Intr-o zi, Mos Neculai a plecat sa cinsteasca un pahar cu arhanghelii si cu Dumnezeu!
Tusa Maria l-a dus la cimitir cu un car tras de patru boi, asa cum a cantat el toata viata...
Se opreau masinile sa faca loc sa treaca Ultimul Car cu Boi care-l ducea pe Mos Neculai la intalnirea cu sfintii...

...Intre florile care ii acopereau carul, Mos Neculai zambea...

Bunicul dintr-o lacrimă de chihlimbar

Mi-am amintit astăzi de culesul viilor în povestea copilăriei, de mirosul de strugure copt şi măreţia unei vii neculese, de bucuria primului ciorchine gustat la capăt de rând şi veselia de pe chipul oamenilor veniţi să ajute din plăcerea de a fi împreună şi de a-şi împărtăşi amintiri. Iubesc oamenii, pierduţi în timp, care mi-au lăsat copilăria atât de frumoasă şi cu multe poveşti ce-mi luminează viaţa!

Din acel minunat trecut de lumină a rămas doar via şi nucul care mă ajută să nu uit.

Când Bunicul alegea ziua în care se culegea via, toţi nepoţii de la sugari la şcolari, obligatoriu, nu aveam nici un motiv să nu fim prezenţi. Dimineaţa ne adunam toti, părinţi, vecini, neamuri şi plecam la vie. Aveam de mers cam 3 kilometri pe jos, dar treceam printr-o pădurice de pe malul râului şi era atat de frumos! Înarmaţi cu găleţi şi cosoare, dar şi multă voie buna, ne aşezam în capătul rândurilor.

Bunicul spunea Tatăl Nostru, făceam toţi o cruce mare şi spuneam în cor: Doamne-ajută! Apoi ne scufundam în parfumul tamâios-brumat al strugurilor. Butucii de vie erau ridicaţi pe araci înalti cât un stat de om voinic, iar ciorchinii din vârful aracilor rămâneau neculeşi, dar nu era nici o supărare. Ei îndulceau păsările văzduhului, iar iarna se transformau în stafide care dădeau bietelor păsărele putere să îndure gerul.
Bunicul nu culegea niciodată pentru că el era mândru de munca lui de un an întreg.
Venea în urma culegătorilor şi aduna boabele căzute pe jos şi ignorate mai ales de noi, copiii, care ne luam la întrecere cine termină mai repede rândul.

Cu mustăţi de struguri negri noi, nepoţii Bunicului, eram cei mai fericiţi copii de pe pământ!

Când terminam de cules Bunicul aducea căruţa cu cai. Niciodată nu ducea strugurii acasă cu tractorul, ci doar cu căluţii lui, la pas domol şi pe drum drept, ca nu cumva tezaurul toamnei să sufere vreo stricăciune. Lânga Bunicul, pe capra căruţei, nelipsitul Azorel Câinele-Pisică, care ieşea o singură data pe an din curte, la culesul viei.
De ce avea doua nume?
Azorel, botezat de nepoţi pentru că semăna perfect cu cătelul cu o ureche albă si una neagră din abecedarul lor, iar Câinele- Pisică botezat de Bunic pentru că era un mare vânător de şoareci şi foarte bun prieten cu pisicile.

Într-o căruţă cu doi cai, un Bunic, Azorel Câinele-Pisică şi strugurii toamnei din amintire se duc sa facă must dulce, parfumat si îmbietor.
Eu îi închid cu drag într-o lacrimă de chihlimbar şi-i păstrez să-mi deschidă portiţa amintirilor ori de cate ori îmi odihnesc cuvintele.

de vorba cu mine...

Ador singuratatea si starea de tristete...
Raman cu mine, cu amintirile mele, cu viata si timpul rezervat mie... nu traduc tristetea ca fiind un dezastru personal, e ceva ce vine din fiinta mea si-mi da starea necesara de a ma recunoaste...

Toamna, e un anotimp minunat care predispune la tristete si stari de nostalgie...
daca nu as incerca toate starile pe care le-am primit odata cu venirea pe lume, de unde as recunoaste ce-mi place, ce nu-mi place, dar mai ales... cine sunt?
E bine sa te afunzi in propriul suflet si sa faci curat, sa stii sa-ti recunosti greselile si sa cauti resurse sa nu le mai repeti...
Sa te intrebi daca mai iubesti ceva, pe cineva sau daca ai lasat timpul sa-ti ucida sentimentele...

Dincolo de cuvinte, sunt un om complicat si atent...
De aceea, probabil, ma cenzurez scriind frumos... in cuvinte simple, usor de inteles, care ma fac si pe mine sa cred ca pot fi altfel...
Caut permanent sa ma conving ca orice stare a sufletului e normala atata timp cat nu se transforma in patologie... si reusesc... de cele mai multe ori...

Recunosc, cea mai buna terapie e terapia gandului...
Iar eu inalt in inima monumente gandului, si-l chem, si-l scriu si cred in el... nu vreau sa-l risipesc si nici sa-l las sa se dizolve ca un balon de sapun in soare... gandul este inceputul, cuvantul este produsul, iar scrisul ,o forma de punere in scena ...
asta este forma de lucru cu spiritul... pentru ca, un gand rau poate distruge o viata... si inca nu s-au inventat medici care sa trateze gandurile...

Vedeti?
Tristetea ma face creeativa... imi da incredere sa ma desconspir si curajul de a-mi da jos masca...

Fata cu nume de lacrima...

pentru mine chipul tau e o umbra suava pe o fereastra...
nimic nu ne apropie, nimic nu ne desparte... suntem suflete...
Varsta unui suflet nu se calculeaza in ani, sufletul nu imbatraneste, sufletul doar se educa... Canta, plange, scrie, traieste - mai frumos sau mai putin frumos... asa cum isi construieste destinul!

Nu ne vom intalni niciodata fata in fata, dar ne-am citit gandurile si ne-am dat una alteia sperante...
Tu esti un fotograf minunat si scrii ca un jurnalist...
Eu sunt razvratita si cu talente nedefinite, dar sunt aici de fiecare data cand ma cauti...
Am traversat impreuna o vara cu cantec de ciocarlie si rasarituri toride, astazi traim printre ploile toamnei, iar maine, maine vom trai povestile iernii... si ne vom intalni periodic, la una sau la cealalta, pe blog...

Am devenit prietene... pe o durata nedeterminata...
Tu esti o lacrima, eu sunt o adiere si impreuna completam un gand!
Nu avem interese, nu avem justificari... ne completam timpul de prisos apropiindu-ne sufletele...

Daca trebuia sa ne intalnim, ne-am intalnit... si am implinit voia destinului...
Cat timp vom avea ceva de spus , vom fi prietene, apoi vom deveni amintiri...

...Amintiri din vremea cand oamenii isi deschideau sufletul...
Suna frumos, nu-i asa?

motiv de bucurie...

Am descoperit intamplator ca timpul meu insemna azi... atat... ziua de azi...
Septembrie superb, soare, vant usor si zbor de frunze... si in toamna sufletul meu ce canta...
Am inceput ziua cu o stare de bucurie care nu m-a mai vizitat de mult... ma obisnuisem sa fiu trista, melancolica, atenta la tot si toate si aproape am uitat ce exista veselia...

Ma bucur si rad si ma privesc speriata in oglinda intrebandu-ma daca mai sunt eu...
Nu m-am schimbat fizic, am mai imbatranit putin din august, dar sufletul meu se bucura...
Nu o sa fac nimic sa-i schimb starea, chiar daca perechea mea ma intreaba daca nu cumva am exagerat cu ceva de baut, pur si simplu... ma bucur de tot si de nimic, rad de tot si toate si in extazul acesta nedefinit dau vina pe faptul ca sunt blonda...

E prima data in ultimii 20 de ani cand am drept motiv de bucurie culoarea parului...
E nuanta care ma incadreaza cel mai bine, e completarea eului care ma defineste, e motivul meu de bucurie azi, intr-o zi superba de septembrie...

...Anul acesta culoarea bucuriei de toamna e nuanta parului meu blond... auriu, ca o frunza in cadere...

...punct. si de la capat...

Sunt perfectionista!... mai bine zis, am devenit perfectionista!
Nu ma impac cu prostia sub nici o forma!
Asta nu-i de bine, caci m-ar putea costa scump intr-o societate plina de "prosti ambitiosi"...
Daca nu as avea experienta, daca nu as fi trait mai mult decat altii, daca nu as avea ambitii personale... as deveni un om liber... liber ca un fluture in lumina impaienjenita de toamna...
Mi-as lua lumea in cap si as colinda planeta... as vizita tot ce se poate vizita si as trai exact cum consider ca trebuie sa traim... fara taxe, fara impozite, fara goana dupa credite care sa finanteze vise absurde, care mai devreme sau mai tarziu sunt motive de divort...

Imi lipseste totusi un aliat... imi lipseste tineretea... sau mai bine zis, prima tinerete...
Cea creeativa, tineretea ce da culoare unui contur bine definit...

Dupa parerea mea, perfectionismul nu e o calitate... E o boala care poate ucide, mai exact, iti ucide sufletul, pentru ca te obliga sa gandesti prea mult, sa vezi mai bine, sa faci calcule... adica sa nu permiti greseli... nici un fel de greseli...
Stai de veghe permanent, sa nu cumva sa se strecoare o greseala... sa nu se intample din cauza ta!

Dar, fatalitate, intr-o zi descoperi ca toate calculele tale au fost gresite... Toate...
Ca ti-ai gandit viata gresit, ca ai avut incredere in oameni care nu meritau,
ca tara in care traiesti nu te reprezinta...
Ce poti sa faci? De unde incepi reconstructia?

... sunt confuza , astept sugestii!...

Daca Dumnezeu mi-ar oferi inca o bucata de viata...

****************************************de Gabriel Garcia Marquez***

*Daca, pentru o clipa, Dumnezeu ar uita ca nu sunt decat o paiata de carpa si mi-ar oferi o bucata de viata, fara indoiala ca n-as spune tot ceea ce gandesc dar, cu siguranta, m-as gandi la tot ce spun...

*As merge cand ceilalti se opresc, m-as trezi cand ceilalti adorm. As asculta cand altii vorbesc si as savura o inghetata buna de ciocolata...

*As dormi putin, n-as mai visa deloc, caci prin fiecare minut cand inchidem ochii, pierdem 60 de secunde de lumina...

*As demonstra oamenilor cat de mult se insala crezand ca inceteaza sa se indragosteasca imbatranind, fara sa stie ca incep sa imbatraneasca atunci cand inceteaza sa se indragosteasca!

*I-as da aripi unui copil, dar l-as lasa sa invete sa zboare...

*As invata oamenii ca nu ai dreptul sa-ti privesti un confrate de sus, decat atunci cand trebuie sa te apleci pentru a-l ajuta sa se ridice...

...Dar in bucatica de viata traita, am invatat ca toata lumea vrea sa traiasca pe culmi, fara sa stie ca adevarata fericire consta in felul in care escaladezi muntele...

Scrisoare pentru puiul meu...

Oamenii se pierd in lucruri neesentiale... se risipesc in nimicuri care nu le ofera nici un fel de bucurie, nici un fel de liniste...
Traim intr-un secol in care ne incurca viata, nu avem sentimentul ca e o binecuvantare, ci o corvoada pe care o acceptam si o ducem insensibili si surzi la nevoia de dragoste pe care ne-o cere aceasta...

Foarte multi tineri formeaza cupluri de complezenta... cupluri de copii in care dragostea este conditionata de banii sau masina pe care unul din ei ar trebui sa le aiba... nu mi se pare firesc...
Pentru a-ti desavarsi incredere in tine, sa nu te pierzi in lucruri meschine, sa nu devii un tanar superficial... deschide-ti aripile, invata sa zbori... fa lucruri care sa te bucure si sa-ti intareasca caracterul pentru urmatoarele batalii pe care o sa le ai de infruntat...

Nimic nu e usor... dar, nimic nu e imposibil!

Se intampla lucruri urate, dar atunci cand vrei sa-ti fie bine detaseaza-te de mizeriile pe care le auzi zilnic in programele de stiri, fa ce iti place, citeste mult, cauta bucuriile simple ale vietii si mai ales evita sa-ti faci planuri pe termen lung... Amarnica deziluzie vei avea atunci cand planurile tale se risipesc ca un abur fara forma, fara fond...

Atunci cand crezi ca e prea greu, deschide usa unei biserici si cauta refugiul in bratele lui Dumnezeu... V-a sti sa te asculte si nu te v-a lasa la greu...
Cea mai frumoasa singuratate in doi e aceea dintre om si Dumnezeu...
In acea intimitate se ridica sufletul din noroi si ochii, orbi pana atunci, deslusesc lumina...

Sa-ti pastrezi visele si sa crezi in puterea ta de a schimba lumea!
Cu drag... Mama...

oare... ghiciti?

Nu pot lasa ziua de azi sa treaca, nu pot...
De dimineata am coborat in mine cautand cuvinte pentru un om, pe care l-am iubit enorm...
Era un zeu in meseria lui, cand il intalneai iti tineai respiratia sa nu pierzi nimic din ce-ti spune... era atat de simplu si atat de frumos, atat de inocent si atat de rafinat...

In mintea mea, acest om special, era un Moromete modern...
Intelept si sarcastic, dar te citea ca personaj...
Roiesc cuvintele in minte si parca mi-e teama sa le prind, parca nu se potrivesc... sunt prea sarace, prea modeste, prea nelalocul lor...Voi cita o poezie:

...Jocul cu viata...

"Ma tulbura luna si eram indragostit.
Simteam mirosul de femeie.
Altfel miros femeile de la tara,
a aer si a pamint, altfel simti natura si omul.
stateam asa, nemiscat,
si ma inunda o mare fericire."

O sa va rog sa recunoasteti aceste versuri... V-a fi greu, stiu...
Va dau un indiciu... Sunt gandite de un mare actor... poate cel mai reprezentativ actor roman contemporan...

*15 septembrie 2010*

Este actorul Stefan Iordache...
Minunatul om de cultura pe care am avut onoarea sa-l intalnesc o singura data in viata si pe care nu-l voi uita niciodata...
Pe 14 septembrie s-au implinit 2 ani de la plecarea lui la Dumnezeu...
Un gand de neuitare pentru acest "frumos nebun" al teatrului romanesc...

*sambata craitelor*

Acolo unde exista frumusete, exista si o Cenusareasa...
In plimbarile pe care le fac in ultima perioada, observ atatea lucruri si plante marunte care, in perioada adolescentei, nu mi-ar fi atras atentia niciodata! De ce?
Pentru ca tineretea are tendinta de a diviniza doar perfectiunea, doar sublimul, doar premiantii... Nu am o explicatie, doar o presupunere... Pentru ca e mai usor sa accepti lucrurile confirmate de altii ca fiind perfecte, decat sa ai propriile standarde...
Trebuie sa citesti foarte mult si sa cunosti multe lucruri pentru a-ti permite o parere, caci gusturile oamenilor sunt influentate de viziunea si acceptarea frumosului din fiecare!

Toamna aceasta ma intampina de peste tot cu ochisori curiosi de... craite... acele floricele portocalii, rosii sau galbene cu un miros specific...
Recunosc, nu le-am dat niciodata o atentie foarte mare dar acum am impresia ca i-si fac o reclama agresiva, pentru ca peste tot in oras sunt craite...
Si... sunt minunate...

In vremea toamnei imi placeau foarte mult crizantemele... imi plac si acum, dar daca iubesc florile, cum as putea discrimina frumoasa craita...
Daca ele mi-au invadat campul vizual si mi-au atras atentia, merita o zi doar a lor...
Asa ca astazi am decretat o zi speciala pentru sufletul meu:
* Sambata craitelor!*

sa va fie bine!

Trec zilele... se duc, zboara timpul...

Intru zilnic pe blog in asteptarea celor ce vin, sa mi citeasca cuvintele si sa-mi lase ca semn al trecerii prin lumea mea, ganduri...
Un schimb echitabil, cred eu, o comunicare la nivel spiritual intre oameni care nu se cunosc, care nu si-au vorbit niciodata, dar care devin apropiati pentru ca au inteligenta de a comunica prin ganduri... Mai stiti cum se numeste blogul meu ?
Da, minunile gandului! Atunci cand l am deschis mi am propus sa fac o selectie de ganduri frumoase, sa le preschimb in cuvinte si sa le las scrise aici pentru oameni simpli ca mine, sa le citeasca si apoi sa incerce sa dea raspunsuri...

Cand am inceput sa scriu eram intr-o perioada trista a vietii mele si simteam ca ma incearca o depresie ... apoi am descoperit aceasta metoda placuta de a petrece timpul, dar care m-a ajutat extraordinar... M-am plimbat pe toate blogurile voastre ale celor care mi-ati lasat comentarii, si pe toate blogurile celor care s-au aratat interesati de postarile mele... Am descoperit niste suflete minunate, niste oameni speciali ... deci, in lumea asta atat de agitata si nebuna, exista oameni exceptionali... nimic nu e pierdut... asta e comunicarea de care aveam nevoie pentru liniste...
Un fel de telepatie citita si transformata in frumos...
E reconfortant sa stii ca undeva, intr-un colt de tara mai sunt suflete care rezoneaza cu sufletul tau...

Sa stii ca nu esti singur!...

Nu conteaza aspectul fizic, nu ti se cere cartea de vizita, nu ai nevoie de nimic din ceea ce lumea materiala iti impune pentru a exista... Tot ce-ti trebuie este un strop de vointa, sa crezi in tine si sa-ti lasi un colt de suflet imprimat pe o pagina de blog...
Multumesc!
... un suflet trist si-a regasit speranta, si contributia voastra, a numelor existente sau inventate, care-ati avut ceva de spus, m-a ajutat...
Sa va fie bine, tuturor!
Un gand bun, pentru toti!...
Cu drag...

un raspuns...

...Imi place sa merg pe strada si sa privesc fetele oamenilor...
Sa inteleg bucuria, tristetea si dragostea, din punctul de vedere al spectatorului...
Strada e o scena enorma care-si creeaza propriile povesti si are in subordine foarte multe personaje...

In functie de anotimp se schimba decorurile, dar personajele raman aceleeasi...
Aceeasi mamica care-si cearta fetita, acelasi catel vagabond vesel care traverseaza strada doar la culoarea verde a semaforului, aceeasi pereche de batranei simpatici care se tin delicat de mana si zambesc vietii... aceeasi copii indragostiti care isi traiesc povestea de dragoste a tineretii , aceeasi copaci paznici ai orasului...
... Ceasornicari neobositi care anunta anotimpurile ...

Oameni, animale, copaci traiesc, martori ai aceluiasi veac... se accepta unul pe celalalt si se bucura impreuna de viata...
Fiecare are modul sau de a-si ocupa timpul, fiecare are problemele sale, fiecare are ganduri si fiecare are intrebari, dar pe strada... toti sunt trecatori ... traverseaza viata in lung si in lat ...
Si toti cauta ceva... CE?

...De cele mai multe ori, isi cauta... echilibrul...

de azi e...

...septembrie...
Cat de senin e cerul noptilor de septembrie!
Se aduna toate stelele si vin aproape , le privesti in ochi si te minunezi de frumusetea lor cosmica, se rotesc in constelatii si cad incandescente si maiestuoase!
Cerul sarbatoreste debutul toamnei, e sarbatoarea stelelor cazatoare...

Rasaritul soarelui intrerupe minunea noptilor si anunta ziua...
Bogatia de nuante care invadeaza timpul inca nepecetluit de toamna, imi da speranta ca intr-o zi voi capata talent la desen si voi face combinatii inimaginabile de culori!
Si poate, intr-o zi frumosul din mine v-a avea un nume, si v-a face viata partasa la deconspirarea sufletului...

...septembrie...
Incepe un nou anotimp... sublim si inegalabil... asa, ca viata!

nu te grabi sa vii, toamna!

Nu te grabi sa vii, toamna , mai lasa-mi ragazul unui popas de vara...
Nu te grabi sa vii, toamna, nu mi-am pregatit inima pentru intalnirea cu tine si poate, daca-mi mai lasi cateva zile ragaz iti voi invata mirosul si te voi accepta ca pe o floare suava de crizantema...

De dimineata ma incearca toamna...
M-a trezit plopul de la balcon... isi numara frunzele care-si fac bagajul pentru marele drum, apoi vantul care isi lustruieste aripile, pentru a lua in stapinire pamintul... vantul care raspunde primul l-a catalogul toamnei...

Vei veni toamna, caci e momentul sa-ti intri in drepturi, dar ai bunatatea si mai lasa-mi, rogu-te, cateva zile de vara, sa ma despart cum se cuvine de un anotimp cu vise si trairi, ca o nesfarsita vacanta ...

...Fii buna toamna,
nu ma intrista cu sunetul de clopotel si urma pierduta in nisip de vara... trecuta...

În cautarea linistii...

Aseara, am ramas singura acasa si cu o durere de cap... teribila!
am incercat sa gasesc ceva la televizor... sa ma relaxeze si sa ma faca sa uit de strasnica durere care nu ma ierta deloc...
Butonind telecomanda, am observat ca a inceput Festivalul de la Mamaia... Mi-am pus un prosop pe ochi si acolo in intuneric am ascultat putin din prezentare si din vocile participantilor...
Prezentarea, ma rog, o chestie cred eu, improvizata, dar destul de spontani si placuti prezentatorii... Dar concurentii: jalnici... timizi, cantat fals, speriati... parca nu concurau la Mamaia ci la Ursuletul de aur... oricum slab concursul, buget de criza, iar spectatori... aproape deloc...

Trebuia sa fac ceva sa treaca seara si nu gaseam nimic...
Intamplator, pe Tv Cultural... Horia Roman Patapievici avea o discutie cu Gabriel Liiceanu...
Mi-am reluat pozitia cu prosopul pe ochi si ascultand, in speranta ca daca ma concentrez pe ascultat, scap de durerea de cap...
Nu ma interesa subiectul, oricum sunt suparata pe intelectualii romani... dar aveam nevoie sa ascult 2 oameni destepti vorbind...

Am ascultat, cred vreo 10 minute, si mi-am dat seama ca mi-a trecut durerea de cap, si simpla conversatie a doua inteligente, m-a facut sa realizez de ce suntem atat de deprimati in ultimul timp... Pentru ca peste tot se dau pareri, mai mult sau mai putin avizate, despre colapsul social in care se zbate tara, dar nu auzim vorbe de incurajare spuse cu o voce calma si gandite de creiere luminate, care sa ne aduca speranta...

Aseara , am ascultat 2 oameni destepti vorbind... Nu conteaza ce spuneau, conteaza forma de adresare, conteaza respectul cu care se asteptau sa-si termine ideile si zambetul acela luminos de pe chip... Parca discutia lor era tot ce conta pe lumea asta...
Oamenii acestia m-au facut sa inteleg ca vorbele urate nu-si au locul intr-o societate moderna, ca poti fi ce vrei, cine vrei, oricand doresti, pentru ca ai libertatea sa alegi dar mai ales ca pasiunea pentru ceea ce faci te modeleaza si te inspira sa devii un om educat...

Aseara, in micul meu apartament am simtit ca trebuie sa ascult si sa citesc oameni destepti, pentru a nu-mi lasa mintea sa se transforme in "graunte" si pentru a nu-mi transforma privirea in cea a unui lup haituit... Sa gandesc inainte de a-mi urla disperarea si poate, sa spun o rugaciune care sa-mi linisteasca pornirile violente...
Asta e o forma de a intra in rezonanta cu sufletul...

Multumesc, Domnilor!

P.S:Pentru cei care ma urmaresc, va rog sa-mi recomandati cateva titluri scrise de cei doi scriitori, citite de voi deja, pentru care garantati ca sunt bune...

Un prieten sau... o amintire?

Sunt oameni care au talentul de a ne dezamagi!
Ii cunoastem de ani de zile... crestem cu ei, ne maturizam, invatam sa supravietuim impreuna si la un moment dat... ceva nu mai functioneaza!
De ce?

* pentru ca, nu mai depun eforturi si nu se mai implica emotional...
* pentru ca, refuza sa mai fie de acord cu noi...
* pentru ca, nu mai avem idealuri comune...
* pentru ca, "celalalt", are o casa mai... si o masina mai...
* pentru ca, odrasla celuilalt, e mai frumoasa si mai desteapta...
* pentru ca, amintirile nu mai sunt comune si fiecare are o versiune proprie...
* pentru ca, ochii unuia au uitat sa mai priveasca la necazul si la nevoia de intelegere a celuilalt...
* pentru ca, prietenia a devenit un termen desuet si jenant...
* pentru ca, astazi prietenia este de vanzare si se cumpara gratis pe facebook,twitter si hi5...

Am dezamagit un prieten, dar am fost dezamagita la randul meu...
In speranta ca nu e totul pierdut, imi recunosc greseala si te rog, daca ma citesti:
- IARTA-MA!
Da-mi un semn si dimineata zilei de maine sa vina cu miros de ceai verde si cu un gand de impacare ...

Astazi, ma revolt!

Ma revolt atunci cand i se face o nedreptate sufletului...
ridic vocea si devin de nelamurit atunci cand mi se calca in picioare sentimentele...

Sunt un om obisnuit ,fara titluri si fara pretentii care sa-mi adauge la nume titulatura de doctor, avocat, jurnalist sau profesor... nu am meritat astfel de adjective de performanta si nu am facut nimic sa le obtin... dar oamenii care sunt intelectualii acestei natiuni, care au obtinut diplome sau si-au facut carti de vizita pe care isi ataseaza astfel de titulaturi ce fac pentru tara asta? unde s-au ascuns si de ce accepta umilinta asta ingrozitoare la care sunt supusi?
Se plang ca nu au ce face! dar sistemul in care lucreaza fiecare are niste resorturi? cineva le poate actiona !
Oare un ministru poate lua hotarari peste capul tuturor celor pe care-i reprezinta?
Ce ma deranjeaza cel mai mult este incompetenta! unde nu te pricepi, nu te bagi!
Nu poti fi preot, daca nu il iubesti pe Dumnezeu!
Nu poti fi medic, daca nu iubesti oamenii!
Nu poti fi avocat, daca nu iubesti dreptatea!
Nu poti fi profesor, daca nu iubesti copiii!
Nu poti fi jurnalist, daca nu stii sa scrii!
Fiecare din noi ar trebui sa facem meseria pentru care suntem inzestrati si pasionati...

Dar, unde sunt acei profesori care, constienti ca lucreaza cu sufletele nevinovate de copii, au curajul sa se daruiasca si sa faca educatie asa cum meseria nobila, pe care si-au ales-o, le impune?
Unde sunt parintii, care in loc sa le plateasca examenele copiilor in incercarea de ai face altceva decat isi doresc, ar trebui sa-i ajute sa-si insuseasca regulile de bun simt?...
Astea se invata in cei 7 ani de acasa si sunt temelia in formarea unui OM!
Parintii, invatatorii, profesorii sunt cei care-si pun amprenta in formarea (sau deformarea) personalitatii unui tanar!
Apoi urmeaza celelalte meserii cu titulaturi de carte de vizita, care s-a demonstrat in ultimii ani, ca nu prea au de-a face cu inteligenta sau aptitudinile persoanei...
Sentimentele mele sunt influentate direct de ce se intampla cu slefuirea unei generatii tinere, de care sunt atasata si pentru care ar trebui sa schimbam lumea...
Azi, mi-e sufletul atat de greu pentru ca am vazut ce zbucium si cata nepasare trebuie sa suporte un tanar inteligent si care doreste sa-si construiasca un viitor, intr-o tara in care minciuna la orice nivel, guverneaza!

Suntem singura tara din Europa condusa de prejudecati idioate si de interese financiare absurde, iar pentru asta intelectualii din Romania sunt direct raspunzatori!

...o lampa din trecut...

*Am gasit in podul casei de la tara, o lampa de gaz...
Superba...
O lampa de sticla cu picior pe care mi-o amintesc vag din vremea primei copilarii... Nu stiam ca ea mai exista si o uitasem... Acum parca am descoperit o comoara...
Ma bucur ca de cel mai pretios dar, ma bucur pentru ca am descoperit secretul tineretii fara batranete...

*In satul in care m-am nascut s-a introdus lumina electrica in jurul anilor 1970, dar bunicii, traditionalisti si putin neincrezatori, obisnuiti cu lampa, au folosit-o si pastrat-o inca vreo 3 ani... Asa ca mintea mea de copil isi aminteste de magica clipa cand lampa minunata transforma casuta bunicilor in regatul povestilor...

*Am descoperit martorul vremurilor de altadata si cred ca CINEVA a dorit ca eu sa o regasesc acum cand sufletul meu chinuit cauta sa reinoade legatura cu trecutul...
...Caci, nicaieri nu ma simt mai bine decat in lumea amintirilor si nimic nu ma face sa gandesc frumos, asa cum o face inventarierea oamenilor dragi, plecati pentru totdeauna...

Acum trecutul e oglinda in care se reflecta lumina unei lampi de sticla, candela a unei vieti in deriva!

...s-a dus tata...

Cand tata a plecat, se inpamantenise luna mai...
era floare de salcam si suradeau macii... doar lacrimile mele erau albastre, in contrast cu primavara...
mi-a fost greu si nu am inteles, aveam nevoie te timp, cand am inteles deja ma pandeau regretele si-mi adanceau durerea... copiii isi plang parintii pentru ca le ramane copilaria orfana, dar timpul aseaza amintirile in rafturi si le arhiveaza , ca atunci cand le cauti sa le gasesti si sa le retraiesti, pentru vindecare...

Cand a venit vremea sa plece tata, am trait in valtoarea si graba momentului fara sa constientizez ... acum a trecut ... cum trec toate, raman doar clipele suspendate ca niste lacrimi pe un obraz de copil speriat ...

ma caut...

Cand eram copil uram intunericul... nu-mi placea pentru ca mintea ascundea in noapte toate personajele negative din povesti... apoi stiam ca noaptea este partea intunecata a vietii si de acolo vine moartea... minte de copil ce isi crea o lume a sa, si traia dupa reguli zamislite de povestile ce le ascultam...
Acum noaptea aduce inspiratie, relaxare, visare si dragoste... Da, dragostea sta ascunsa in intuneric si scrie povestile tuturor indragostitilor din lume. Eu asa cred... sau stiu?

As vrea sa cred ca am puterea de a schimba mentalitati si de a dezgheta inimi... realitatea nu confirma aceasta ipoteza si ma trezesc debusolata intr-un timp care nu este al meu si la care nu ma pot adapta... Pasesc sovaielnic si usor de teama sa nu-mi ramina urma, sa nu strivesc iarba si sa nu trezesc greierii din somnul lor de zi...

Ma caut si parca nu mai sunt nicaieri...

Oameni care spun povesti adevarate!

Nu suntem fluturi, nu traim o singura zi, chiar daca tot muritori suntem ne masuram viata in ani... De aceea ne mintim permanent ca avem timp pentru orice... avem, dar cum trecem peste prostie, cum traversam orgoliul si mai ales cum invingem trufia ce nu ne lasa sa fim oameni?

Am vazut un reportaj cu Domnul Johnny Raducanu... un mosulet simpatic si sugubat, cu mintea treaza si multe amintiri... Va dati seama ce comoara culturala este acest domn? Cate emisiuni cu amintiri si experiente traite in vremuri grele pentru cultura, s-ar putea face cu acest mare muzician roman inca in viata? Ce lucruri minunate putem afla despre marii artisti romani cu care tineretea Domnului Raducanu a fost contemporana? Traind intre acestia Domnul Raducanu cunoaste toate picanteriile acelor vremi!
Acest om cantareste valoarea sa in aur, dar oare publicul din Romania mai are potential intelectual sa aprecieze trecutul si sa se bucure de el?

Intr-o zi vom auzi din nou o stire "bomba":
-A murit Johnny Raducanu! Iar noi mai aruncam o pagina de istorie...

A muncit extraordinar, dar roadele muncii sale nu sunt pretioase pentru ca nu vine nimeni din urma sa spuna:
-Am ajuns aici pentru ca am avut un exemplu de talia Domnului Raducanu!
E timpul sa apreciem munca si talentul, altfel vom ajunge groapa de gunoi a rebuturilor Europei!Cred ca in tara asta cineva ne vrea prosti si inculti, si din pacate vin generatii atat de slab pregatite incat s-ar putea ca in cativa ani sa auzi intreband pe strada:
-Cine a fost Enescu,  Eminescu, Sadoveanu?

Asta ar putea fi Romania, sau ma insel?

Poezia?

Poezia e sfanta… o divinizezi sau nu, iti lumineaza sufletul si auzi muzica din tine crescind pe cuvinte… sa nu citesti poezie e sinonim cu analfabetismul… de ce ai mai sti sa citesti, daca poezia nu te face sa intri in rezonanta cu frumosul din oameni? poezia este inteligenta creatoare a spiritului…
... inteligenta gandului se cimenteaza citind poezie…

Eu il ador pe Lucian Blaga:
Trei fete
Copilul rade:
“Intelepciunea si iubirea mea e jocul!”
Tanarul canta:
“Jocul si intelepciunea mea-i iubirea!”
Batranul tace:
“Iubirea si jocul meu e intelepciunea!"

Poezia e un motiv de meditatie, care ma ridica spiritual si nu ma umileste…
Ma simt ca o pasare in zbor lin pe cuvinte frumoase!
Cititi poezie pentru ca avem poeti minunati...
Sa nu-i uitam pe magnificul Eminescu, minunatul Minulescu, specialul Arghezi, adorabilul Labis, nelinistitul Bacovia, sensibilul Cosbuc, enigmaticul Toparceanu, visatorul George Tarnea si contemporanul Paunescu...
Genii, care au pus umarul la inobilarea limbii romane...

Cu dus si intors...

Ma pregatesc sa evadez din nou la tara...
Numai gandul ca urmeaza sa plec ma face sa ma comport ca un copil neastamparat, si-mi fac vise parca as merge in tabara... Stiu ca imediat dupa ce intru in sat ma asteapta cuibul cu berze din varful unui stalp de tensiune, dar sunt curioasa, cati pui au anul acesta?... Dupa aceasta prima revedere, trec pe la marginea cimitirului si trimit un gand bun si o rugaciune bunicilor si tatalui meu, care s-au grabit sa plece, primind la randul meu o binecuvantare... Apoi de bucurie ca am ajuns ACASA, imi umplu ochii si sufletul de raiul meu si ajung vesela la poarta: la mama... A ramas singura, dar e bine... e harnica ca o albinuta si toata ziua nu-i ajunge pentru cate are de facut... ea este centrul universului minunat care il mai descopar la tara... e trecutul, e copilaria, e coloana vertebrala a sufletului meu... La plecare imi iau in brate stejarul din gradina( are vreo 60 de ani), ma incarc cu energie pentru inca 30 de zile, si cu sufletul greu imi fac curaj sa ma rup de lumea aceasta minunata ...

Din cauza situatiei economice imi trece prin cap sa emigrez, dar oare as supravietui... nu as muri de dor, nu as trai doar din amintiri, si in loc sa o duc mai bine o sa-mi fie mai rau? Prezentul, lupta pentru supravietuire ne macina si ne chinuie vietile, dar mai ales dureroasa intrebare : ce sanse mai au copiii nostri sa-si construiasca un viitor in Romania?
In lumea mirifica de la tara, azi sunt fericita, dar ce v-a fi maine???

Un film? ...

Va mai aduceti aminte de celebrul serial "Verdict:Crima"? cu Angela Lansbury... un scenariu foarte bun si o actrita exceptionala... Intamplator mi-am amintit de acest film pentru ca mi-a placut enorm... genul de film care nu te face doar curios, ci te face sa-l gandesti, sa-ti dai cu parerea, sa faci supozitii, sa joci rolul de scenarist...

Se fac acum foarte multe filme, dar ai sansa, daca esti mai sensibila, sa ramii traumatizata si confuza, dupa vizionare... pentru ca la fiecare minut explodeaza ceva, actritele sunt perfecte, masini de ultima generatie, barbati epilati pe piept, dar subiect de gandire?
Oameni buni, vreau sa vad un film... un film e o opera pentru care se primeste drepturi de autor, dar unde este conceptia operei? Nu merg pe principiul ce e vechi e bun, dar as parafraza putin si as spune: ce este vechi, este arta...

Sunt eu pretentioasa? sau acum s-au simplificat si filmele, scenariu e acelasi, actorii sunt altii , masinile sunt diferite, in functie de buget...
A, uitasem, titlul trebuie bine gandit... ca in rest, apare pe un ecran? atunci se numeste film!...

The end

Buna dimineata, e august!

E timpul sa ne bucuram de vara pana in suflet, pentru ca se pregateste sa ne lase, sa furam din fiecare zi cate un strop de soare pentru anotimpurile ce vor veni... Anul acesta am iubit profund vara, pentru ca s-a lasat asteptata ca o mireasa in ziua nuntii. Fara sa privesc calendarul, am stiut ca este august... se simte maturitatea verii. Din perspectiva omului trist, e ultima luna de vara, din perspectiva omului vesel, e cea mai frumoasa luna de vara... Din perspectiva mea, e august, luna de belsug a verii... mireasa superba ce isi duce tineretea la altar....
...E august, luna nepereche a sentimentului de vara!...

...un sfat...

...In viata cuiva nu intri cu ghetele pline de noroi, te descalti si-ti ceri voie sa intri... pentru ca viata e o intelegere intre om si Dumnezeu... nici un grad de rudenie nu ne da dreptul sa avem pareri, sa dam sfaturi si nici sa emitem judecati de valoare. Intelepciunea ni se da dupa varsta de 30 de ani si incepe sa se aseze in trepte, pe care avem de ales daca le urcam sau nu... Multi din noi nu o fac, dar apoi sunt nevoiti sa sara cate doua, pentru a-si raspunde la intrebarea:
-Care e rostul vietii mele?
Si totusi, nu e tarziu niciodata sa cautam o cale de a trai in armonie cu noi insine... Inainte de a dejnadajdui, sa cautam repere de echilibru si stabilitate...Aici este secretul vietii, sa nu lasam frica sa-si faca loc in inimile noastre... Frica, nu vine din rai!

Domnului Beligan... cu respect

Intamplator (oare?) am descoperit un interviu dat de Radu Beligan... M-a impresionat atat de mult incat am stat zeci de minute ca un copil cu degetul in gura ascultand... De ce suntem surzi, de ce suntem orbi, de ce sintem atat de limitati si nu vedem ce oameni, ce caractere, ce profesionisti sunt acesti mari actori? La cuvintele frumoase care i- au fost adresate maestrului acesta raspunde:
-Mi-am facut datoria!
Daca acest minunat actor si-a facut datoria, noi ce-am facut? Nu am putut aprecia talentul... Cate lipsuri, cata naivitate si ignoranta in capul unei natiuni atat de inzestrate... Oricate regimuri politice mai bune sau mai rele, mai competente sau mai incompetente, ar guverna tara asta, nici unul nu poate lua ce am primit in dar de la divinitate; marile valori... Acestea au rezistat si au ajuns in sufletul romanului pentru ca au trait cu noi, au vorbit aceeasi limba cu noi, dar meseria si-au facut-o desavarsit... Au imortalizat personaje, au dat viata operelor genialilor scriitori romani si straini, au imbogatit cultura... Vai, de natiunea care nu-si respecta valorile, caci v-a ramane fara viitor...
Sa fii sanatos, Domnule Beligan!

Acasa...

In spatiul satului meu de la tara totul miroase a vara, a fructe, a lapte proaspat muls si a flori salbatice. Aici criza nu a venit si nu v-a veni niciodata de teama ca nu v-a fi recunoscuta... Saracia oamenilor e o stare de bine, nimeni nu fura pentru ca nu are ce, toti locuitorii au cam aceleasi averi... putini din ei ceva in plus, o vacuta sau un mic magazin cu cele necesare paine, ulei, zahar... nimic scump. nimic care sa-i imbogateasca... Vin rar, dar atunci cand merg la tara imi incarc sufletul cu aerul minunat care ma face sa plutesc de bucurie... bucuria copilului ratacit care isi gaseste drumul... Copiii sunt fericiti si liberi... Nu au perspective, dar ce conteaza? Cine mai are perspective in ziua de azi?... oricum daca vrei sa-l faci pe Dumnezeu sa rada spune-i ce planuri ai... Scoala mai are cativa copii, dar nu este abandonata, inca... e vie, traieste ... Satul e imbatranit, cei tineri au plecat in strainatate sa-si construiasca un rost, iar copii sunt la bunici... intr-o eterna vacanta la bunici...
Nu e nici o urma de tristete, totul e normal... mai e cate o nunta, mai e cate o inmormantare, asa trec vesniciile la tara... O viata pentru oamenii cu prea mult suflet si o multime de sperante pentru copiii lor...
Pe bancuta casei mele de la tara, stau cu vara de mina si la taifas cu soarele in fiecare dimineata de copilarie, pentru ca atunci cand merg la tara raman copil. Pentru totdeauna! Copilul parintilor mei... Sunt fericita!

Cine este Dumnezeu?

Cine este Dumnezeu?
Dumnezeu e o forma de energie pozitiva care ne calauzeste viata, e acea mireasma minunata de floare udata de ploaie, este luminita candelei din fiecare casa, este cuvantul din fiecare rugaciune spusa seara la culcare, este lacrima curata a fiecarui copil nou nascut , este prima frunza care pleaca toamna si primul fulg de nea care anunta iarna, e suspinul dragostei si acceptarea iertarii in sufletele chinuite si triste, e fiecare biserica ce isi striga copiii sa asculte vocile ingerilor...
Dumnezeu e in tot si toate, intinereste cu noi, iubeste cu noi, sufera cu noi si plange cu noi, iar uneori moare odata cu noi. Asfel, descoperim ca nu suntem niciodata singuri... Descoperim ca nu avem doar drepturi, avem si responsabilitati... una din ele ar fi sa avem decenta de a recunoaste ca fara Dumnezeu nu suntem nimic, si seara la ora bilantului sa-i multumim ca ne-a mai daruit o zi si sa-i spunem:
-Iarta-ma Doamne, in prostia mea nu am stiut ca tu mi-ai daruit Drumul, dar eu am ales cararea...

optimism

Cand ma apasa viata si stiu ca sunt la mana norocului imi propun sa fiu fericita... Da, daca o lacrima ma face fericita vreau s-o plang, daca un curcubeu ma face fericita vreau sa-l visez, daca o poezie imi da iluzia fericirii , vreau s-o citesc... Nu ma pot reinventa, pot doar sa ma caut, sa ma strig si sa ma scot in lumina... Acolo e locul vietii...

Introspectie...

Intunericul e o pedeapsa a luminii... Noaptea e o forma de sublim a intunericului, caci doar noaptea stelele se lasa admirate... Si asa suntem martori a luptei ce se duce de mii de ani intre intuneric si lumina, intre iubire si ura, intre minciuna si adevar, intre viata si moarte.... toate ajutandu-ne sa ne descoperim personalitatea si sa recunoastem compromisul la care suntem supusi pentru a supravietui... care dintre noi nu a trecut dintr-o stare in cealalta pentru a-si justifica un punct de vedere? care nu a considerat cel putin odata ca detine adevarul absolut?...
Poate in cautarea perfectiunii am omis lucrul cel mai important: nu suntem creeati perfecti, indoielile ne dau sansa de a descoperi ca avem o misiune ... aceea de a fi buni, altfel ne devoram unul pe celalalt si distrugem civilizatii... pentru ca: " doar gandul e real, materia e o iluzie..."

ma mint ca-i vara...

Vara, ca anotimp, implica notiunea de perfectiune.... este anotimpul veseliei, al exuberantei si al soarelui... daca as alege o vacanta perfecta a-si dori sa fie o calatorie in timp... Sa ma intorc in acele vremi cand copilaria era o poveste, iar eu copilul, traitor in acea poveste... cand fiecare fluture trezea o mirare si fiecare trezire de dimineata, o placere...
Nimic nu se compara cu viata vazuta prin ochii copilariei, cele mai frumoase orase ale lumii nu reprezinta nimic in comparatie cu descoperirile pe care le face copilul curios din fiecare din noi... Dimineata de vara cu picioarele goale prin iarba, fugarind puii hoinari de gaina, sau pandind iedutii si urmarindu-le jocul sprintar in jurul caprei...aceasta e perfectiunea unei vacante traite si cautate acum de omul matur care-si redescopera amintirile in rasaritul altor dimineti de vara...
Din pacate, amintirile devin pretioase atunci cand constientizam ca sunt unice, irepetabile si fragile... Da, fragile ca o ceasca de portelan veche, mostenire de familie, plina cu primele fructe de zmeura pe care le aducea bunica dimineata din padure... Cescuta a iesit biruitoare in lupta cu timpul si troneaza in vitrina unui apartament de oras, monument al copilariei si al unei veri de poveste...

Cuvantul...

Cuvantul e o forma de ambalare a sufletului si ar trebui sa fie moneda de schimb... Ma trezesc uneori vorbind si facand terapie cu propriile ganduri... Nu inteleg oamenii care vorbesc doar de dragul de a-si auzi vocea sau pentru a-si face cunoscute frustrarile... Dumnezeu, in marea lui bunatate, ne-a dat aceasta forma de exprimare nu doar pentru comunicare, ci si pentru a ne putea elibera frumosul din noi... Totul in jurul nostru este de o frumusete perfecta, numai NOI creatiile facute dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, ne incapatinam sa ne transformam in monstri... Trebuie sa meditam la ceea ce suntem si sa perfectionam cuvantul, fara sa dominam sau sa strivim continutul, ci sa il inobilam...
Dimineata obisnuiesc sa citesc presa, nu pentru a-mi incepe frumos ziua, doar pentru a fi informata... Stim cu totii ce inseamna presa in ziua de astazi, dar atata lipsa de profesionalism si atata incultura mi se pare absurd sa aiba pretentia de a mai fi numiti jurnalisti, barfitorii care-si dau cu parerea in presa... Jenant... pentru ce au mai facut niste facultati, daca tot ce trebuie sa faca pentru a-si exercita meseria, este doar sa preia niste barfe? ...
Stiu, blogul meu are un titlu pretentios, dar oare evolutia nu inseamna si o perfectionare a formei vitale de exprimare? Ma intreb si eu, trista astazi si cu rezervele de frumos pe avarie... Imi poate raspunde cineva???

Vacanta perfecta...

e vacanta de copil, cu sotii facute in vremea copilariei, cu veri frumoase si bunici de poveste, cu lumea aceea veche privita cu inocenta unui copil care descopera viata... Diminetile de vara cand cu ochii carpiti admiram soarele si ma bucuram ca vacanta de abia a inceput... nostalgia mirosului de caisa coapta adunata de pe jos, mirosita si muscata pana la sambure, lasand zeama dulce sa se prelinga pe barbie... Doamne, ce dulci erau caisele in vremea copilariei si a vacantei in raiul bunicilor... nostalgia acelei casute acoperite cu stuf unde albinele salbatice isi depozitau mierea, iar in arsita amiezii aceasta incepea sa se prelinga in stropi de chihlimbar...
Apoi asteptam magia inserarilor, cand se deschideau florile de regina noptii si dupa o zi de munca bunicii depanau amintiri, iar eu adormeam leganata de glasul lor cald si domol, asa cum numai bunicii vorbesc... si tresaream de spaima ca maine se termina vacanta...vacanta perfecta? a ramas in amintirea unei nepoate fara bunici, dar cu amintiri care o sa o vegheze toata viata...

mi-e dor de mare...

A inceput o noua zi... In mintea mea recreez marea... O vad prinsa in rasarituri si apusuri de soare si caut in eternitatile traite, fotografii imprimate in suflet. Ne-am mai intalnit undeva? am mai trait vreodata in marginea unei mari? am mai vazut vreodata zbuciumul unei mari nesupuse?... Excursiile copilariei mi le amintesc vag, iar mai tarziu am vazut marea doar de cateva ori, dar intotdeauna mi-a inspirat teama, teama de nemarginire, de imensitate, de libertate... In cochilia in care ne ducem viata avem limite si reguli, marea este o copie a eternitatii si o oglinda a universului... Daca sunt atenta il vad pe Dumnezeu inventariind stelele...

Meditatie

Suntem supusii timpului, ii dam valoare si-l incoronam rege, dar oare timpul este stapinul vietii noastre? Privind retrospectiv mi se pare ca este vorba doar de calitatea si valoarea pe care o are
momentul trairilor, al deceptiilor si al luptelor castigate, calitatea pe care o dam amintirilor si cum apreciem clipa, ca submultiplul timpului... Costisitoare filozofie a timpului, cand il putem defini simplu: o mare de picaturi de roua, adunate in causul palmei si aruncate in viata pentru a hrani un destin...

Ador ploaia!

Joaca cuvintelor e o metoda de a-mi camufla tristetea si de o face suportabila... ploaia, care stapaneste anotimpul acesta nedefinit, imi impune stari de nostalgie si de redefinire a frumosului. Ador ploaia, dar are un efect apasator asupra psihicului si imi tine ochii legati de pamant... In luna iulie totul e de un verde smarald minunat, fiecare firisor de iarba are o lacrima, iar atmosfera e plina de racoare si miros de nori... Probabil, a coborat cerul pe pamant sa spele murdaria sufletelor si sa ne forteze sa imaginam curcubee... Curios, chiar nu am vazut nici un curcubeu dupa trei saptamani de ploi... Unde s-au ascuns?

in loc de prefata

De luni de zile ma gandesc sa ma apuc de scris, nu pentru ca as avea ce, ci pentru ca as avea nevoie sa-mi limpezesc mintea si s-o matur de iluzii... Prezentul ofera doar insatisfactii, iar evadarea in visare imi permite sa suport viata, s-o carpesc si sa ma mint ca e frumoasa si implinita... Un jurnal nu distruge destinul nimanui, poate doar lumineaza bezna prin care orbecai si face sa dispara frica...Cand in jurul meu sunt doar calamitati si stiri de presa apocaliptice, trupul ramane aici, iar gandul liber ca un pescarus in largul marii deschide sufletului poarta sperantei...