luni, 31 ianuarie 2011

Fericirea

Am crezut că a fi om, a trăi în timpul rezervat ţie, a te bucura de răsăritul şi apusul soarelui, a trece ca un tren personal prin gara mirărilor tale primind răspunsuri şi descoperind lumea, asta înseamnă fericire. Dar omul e un semn de întrebare, el însuşi, de la starea de fetus până la bătrâneţe, înconvoiat de ani...
Şi totuşi ce e fericirea?
Dacă nu ştii, atunci întreb:
- Când auzi glasul mamei şi întinzi braţele să-ţi aline durerea, când descoperi verdele pădurii şi albastrul cerului, galbenul frunzelor de toamnă, albul zăpezii şi frumuseţea înflorită a primăverii, când simţi fiorul iubirii dulci de tinereţe, nu eşti fericit?
- Când comprimi timpul în gânduri şi cuvinte, când calci cu picioarele goale în iarba plânsă a dimineţii, când ridici pe deget buburuza destinului, când miroşi trandafirul tinereţii tale şi te îmbeţi de sărutări în amurg, nu eşti fericit?
- Când, în faţa altarului, ţi se aşează pe frunte cununia şi trăieşti taina nunţii, când atingi obrazul copilului tău nou-născut, când alergi să-l prinzi în braţe după ce a făcut primul pas, chiar, nu ai simţit fericirea?
Fericirea dureaza o clipă şi e valoroasă ca viaţa.

sâmbătă, 29 ianuarie 2011

Cuvintele mele


După mintea mea, nu există cuvinte simple şi cuvinte inteligente.
Există cuvinte, atât! Ce contează este înţelesul pe care îl au şi ce transmit...
Nu m-am complicat niciodată scriind texte elevate, am scris pe înţelesul, în primul rând al meu, apoi pentru oamenii care nu sunt mari gânditori şi purtători de DEX în buzunar.
Cuvintele, bine spuse, curăţă sufletul de apăsări şi nedumeriri, dar, mai ales, respiră gânduri şi sentimente ale celui care le scrie. Cititorul preia încărcătura de trăiri a autorului şi rezonează, sau nu, la text. Cuvintele, cred eu, ne ajută să construim vise.
Deci, fiecare din noi, cei care tastăm pe bloguri, avem şansa să ne exprimăm aşa cum gândim!
Eu, în cuvinte simple! Voi?

duminică, 23 ianuarie 2011

Numele meu e Iarna şi



ning cu foşnet de mătase,
geruiesc cu flori de gheaţă,
dansez pe muzica viscolului,
fac popas la fiecare fereastră!
Mă condamnaţi,
pe nedrept,
în închisoarea
de maximă securitate
a timpului.
Evadez strategic,
în albul ghioceilor,
hibernez
în una din cele patru camere,
închiriate, la voi în inimă...

sâmbătă, 22 ianuarie 2011

Ninge!


S-a întors iarna!
De dimineata ninge neîncetat, frumos, viscolit, cu fulgi mare şi deşi, ca puful de gâscă.
Stau cu nasul lipit de geam şi mă minunez ca şi cum ar fi prima zăpadă din viaţă. Nimic rău nu se poate întâmpla pe o vreme, de poveste, ca asta.
La fereastra cu iarnă s-au oprit toate ceasurile lumii şi timpul se măsoară în secunde de alb!

S-a întors iarna!
În căsuţa mea răsună vocea lui Hruşcă:

"Din copilărie n-a mai nins asa,
Parcă tot pământul e-nvelit de cer!"

Şi, atunci îmi spun:
E bine, e iarnă, e linişte şi... ningeeeee...

miercuri, 19 ianuarie 2011

Negura din iarna lui Bacovia


Orașul e trist...
O negură deasă l-a transformat într-o redută neinteresantă. Un oraș fantomă, părăsit și gri!
Gânduri care să-mi alimenteze blogul astăzi nu am , dar sunt în căutarea resurselor.

Concitadinii mei îsi abandonează câinii, pisicile chiar și un papagal rebegit de ceață am văzut dimineață în plopul de la balcon.
Speranța e uitată pe undeva, dar cine mai are răbdare să o scoată la lumină?

E multa tristețe și, pe bloguri, citesc printre rânduri debusolarea și incertitudinea...
Intâmplător am descoperit cum se frange o inimă. Minți că ești fericit, atunci când nu mai ai optimism nici pentru un zâmbet...
S-a mutat tristețea din oraș, în oameni, iar eu citesc George Bacovia.

Din vremuri

E frig, iarnă...
Vreau să gândesc la anii mei pustii -
Nu mai aștept pe nimeni,
Nici o speranță.
Nimeni nu mai este liber...
Vreau să gândesc la anii mei pustii -
Închide, oriunde,
Închide ușa, - e frig, iarnă.

marți, 11 ianuarie 2011

Divanul lui moş Mitrea


Nu uit! Refuz cu încăpăţânare să devin meschină şi să mă limitez naiv la ziua de azi. Nu uit! Nu mă simt pregătită să las copilăria să plece în uitare ca o frunză de toamnă, fiindcă am certitudinea că niciodată copilăria mea nu va mai retrăi o altă primăvară!

* * *

Serile de toamnă târzie aduceau, în bătătura lui Mitrea Zamfir, oameni obosiţi în căutarea prietenilor ocazionali cu care să cinstească un pahar. Veneau din tot satul. Aşezaţi la masa lungă, în lumina firavă a felinarelor, stăteau la sfat. Ziua, când se întâlneau pe uliţă şi aveau vreo problemă de rezolvat dar nu aveau timp de pierdut, stabileau o reuniune la divanul lui moş Mitrea. La un pahar de vin bun, şi cu un moş sfătos, orice divergenţă ar fi avut îşi găsea răspunsul.
În schimb, Moş Mitrea avea reguli de aur peste care nimeni nu putea trece.
- Aici, în bătătura mea, gustaţi doar juma` de litru, dacă vreţi mai mult vă luaţi acasă şi beţi cu femeia şi cu cei din neamul vostru! Nu vreau să vă văd mătăhăind şi mâine să vină muierea cu ochiul vânăt la mine, că vă puneţi pofta în cui de la băutură!
Nu era un om prea vorbăreţ şi-i asculta cu răbdare pe fiecare, aşa că era un fel de înţelept al satului unde toţi veneau să-şi spună necazurile. Un singur om nu-i intra în voie şi, de obicei, se ferea să intre în discuţie cu el: Chiriţă Coroi. Toată lumea îi spunea Ciripitoarea. Se lăuda cu gospodăria, cu banii pe care îi lua la salariu, cu traiul lui de belfer, dar i se spunea Ciripitoarea pentru că el era cel care turna la securitate tot ce se întâmpla în sat. Acesta era motivul pentru care oamenii îl ocoleau şi era întotdeauna singur pe un colţ de masă. Ciripitoarea nu avea veri, nu avea fraţi, nu avea cumetri. Avea bani! Când intra pe poartă se făcea linişte. Vântul rece de toamnă, până atunci neobservat, le încovoia spinările şi mesenii veseli şi vorbăreţi se transformau în stane de piatră. Din când în când, duceau paharul de vin la gură şi îl urmăreau cu coada ochiului, vizibil nemulţumiţi de prezenţa lui. Ca de obicei, Coroi începu să se laude, gesticulând şi râzând de unul singur. Nimeni nu îl asculta, cu atât mai puţin să-i răspundă. Moş Mitrea îl lăsă să termine de băut şi când văzu că se pregăteşte să plece, îi spuse:
- Băi, Chiriţă, ascultă câteva vorbe ce ţi le spune un putregai de moşneag, care mâine pune mâinile pe piept şi se duce să înmulţească mormintele din cimitir: nu te înfrăţi cu Necuratul ca să urci dealu`! Zilele lui sunt numărate şi, atunci când o să se ducă în jos, te trage şi pe tine şi pe copchiii tăi. Lasă tu pe pământ urme de opincă şi în amintire nume de om de treabă, că nimic nu iei cu tine. Iuda nu s-a îmbogăţit cu gologanii luaţi pentru că şi-a vândut Învăţătorul, iar remuşcările îl chinuie de două mii de ani. Păcate avem cu toţii, nici eu nu sunt vreun sfânt, dar mă uit în ochii copchiilor drept şi ştiu că nu o să le bată nimeni obrazul pentru faptele mele. Gândeşte-te la ce ţi-am spus şi nu mi-o lua în nume de rău!

Ruşinat, Ciripitoarea îşi trânti basca în cap şi plecă. Nu mai apăru vreo săptămână, apoi îşi lăsă ruşinea acasă şi reveni să guste din vinul cel bun a lui moş Mitrea. Era singura gospodărie din sat unde poarta era deschisă pentru bietul suflet care-şi pierduse demnitatea de om!

miercuri, 5 ianuarie 2011

cu optimismul la purtător...


Cum se cerne timpul!
Am luat-o de la capăt.
Aceleeaşi gânduri, aceleeasi sperante , un nou an!
Eu, tot cu optimismul la purtător şi, să dea Dumnezeu, să fiu sănătoasă şi întreagă la minte că în rest şi necazurile şi bucuriile, vin şi pleacă. Ştiţi cum se spune: Apa trece, pietrele rămân!
Trebuie să mă confund cu piatra sau, cum ar spune cineva drag, dacă nu vrei să fii piatră, atunci fă-te lebădă, să pluteşti pe apă şi să împrăştii în jurul tău frumuseţe. Numai gândul la delicateţea şi graţia minunatei păsări mă face să cred că puterea de a schimba ceva în viață stă în felul în care îmi pot imagina anumite lucruri. Şi cum de imaginaţie nu prea duc lipsă, însemnă că sunt pe val, sper să fiu şi lebăda, nu care cumva să mă transform într-o rață leşească mută!
Nu spun asta pentru că, săraca rață, ar avea vreo problema, dar totuşi... mută?