vineri, 6 august 2010

Cu dus si intors...

Ma pregatesc sa evadez din nou la tara...
Numai gandul ca urmeaza sa plec ma face sa ma comport ca un copil neastamparat, si-mi fac vise parca as merge in tabara... Stiu ca imediat dupa ce intru in sat ma asteapta cuibul cu berze din varful unui stalp de tensiune, dar sunt curioasa, cati pui au anul acesta?... Dupa aceasta prima revedere, trec pe la marginea cimitirului si trimit un gand bun si o rugaciune bunicilor si tatalui meu, care s-au grabit sa plece, primind la randul meu o binecuvantare... Apoi de bucurie ca am ajuns ACASA, imi umplu ochii si sufletul de raiul meu si ajung vesela la poarta: la mama... A ramas singura, dar e bine... e harnica ca o albinuta si toata ziua nu-i ajunge pentru cate are de facut... ea este centrul universului minunat care il mai descopar la tara... e trecutul, e copilaria, e coloana vertebrala a sufletului meu... La plecare imi iau in brate stejarul din gradina( are vreo 60 de ani), ma incarc cu energie pentru inca 30 de zile, si cu sufletul greu imi fac curaj sa ma rup de lumea aceasta minunata ...

Din cauza situatiei economice imi trece prin cap sa emigrez, dar oare as supravietui... nu as muri de dor, nu as trai doar din amintiri, si in loc sa o duc mai bine o sa-mi fie mai rau? Prezentul, lupta pentru supravietuire ne macina si ne chinuie vietile, dar mai ales dureroasa intrebare : ce sanse mai au copiii nostri sa-si construiasca un viitor in Romania?
In lumea mirifica de la tara, azi sunt fericita, dar ce v-a fi maine???

6 comentarii:

  1. Evadare revigorantă...Sună frumos...

    RăspundețiȘtergere
  2. E minunat nu-i asa?... e un an greu in care mi-am retrait viata si m-am legat mai mult de locurile copilariei mele... vine o vreme cand devii intelept!

    RăspundețiȘtergere
  3. Hmmm nu se compara viata linistita si mistica de la tara cu cea de la oras.Spun asta caci eu,locuiesc la tara de cand m-am nascut si deseori plec la oras sau peste hotare si vad locuri frumoase dar cand ma introc acasa e asa de bine...satul meu e raiul meu si niciodata n-as plecat sau nu m-as muta de aici cu toate ca am o casa veche(de circa 150 de ani).Insa mi-e dor de bunica mea(care nu e mai printre noi de 10)sa-mi povesteaca...sa imi pun capul in poala ei si sa ma alinte,de mirosul painei si al cozonacului din cuptor etc.Cu toate ca am 33 de ani.

    RăspundețiȘtergere
  4. Copilaria formeaza caractere si modeleaza suflete... este temelia vietii... de aceea nu o putem uita niciodata!

    RăspundețiȘtergere
  5. Ador cum scrii! E fenomenal cum legi cuvintele, cum le ordonezi in asa fel incat cititorul sa-si construiasca imaginea despre locul de la tara pas cu pas, obiect cu obiect. De la cuibul de berze, cimitirul si binecuvantarea celor ce acum sunt fericiti cu adevarat, la mama ta bucuroasa de vederea fiintei cele mai dragi care o mai are pe pamant. Minunat, de-a dreptul minunat!
    Ca o paranteza, se pare ca pe toti ne apuca inspiratia la miezul noptii(00:58:P )
    Te imbratisez cu drag si sa te bucuri la maxim de timpul petrecut acolo! Eu abia ce-am revenit de la tara si m-a luat dorul imediat..

    RăspundețiȘtergere
  6. Multumesc pentru aprecieri, un gand bun pentru tine si o viata frumoasa... cu drag...

    RăspundețiȘtergere