duminică, 31 iulie 2011

Două singurătăţi


Mă ridic de pe canapea şi aprind lumina în hol. Ceasul arată ora 23.20. Îmi dă târcoale somnul, dar nu vreau să mă culc. Nu ştiu când a început să ningă. Deschid geamul de la balcon şi întind palmele înfierbântate să prind fulgii. Sunt răcită şi singură în noaptea de Anul Nou. În bloc nu are loc nici o petrecere, dar în stradă pocnitorile şi artificiile îşi încep recitalul. Am timp până la miezul nopţii să îmi fac un ceai. Aprind aragazul, pun apa la fiert şi presar două linguriţe de muşeţel. În noaptea de Anul Nou, inund casa cu miros de muşeţel. Ce rost are să deschid o şampanie? Când eşti singur ori bei prea mult, ori nu bei deloc. Închid televizorul, aprind instalaţia bradului şi toate luminile din casă, iar în cana cu turnul Eiffel îmi torn ceaiul. Neîndulcit, amar ca sufletul meu. Mă uit la cană şi mă gândesc că ar fi trebuit să fiu în acea noapte la Paris, dar…

Pendula din hol bate rar, ultimul miez de noapte al anului. Nu obişnuiesc să-mi fac bilanţuri. Mă întristez doar pentru că mulţi ani din viaţă trec fără să îmi amintesc de ei. Şi, odată cu înaintarea în vârstă, parcă tot mai mulţi …
Apartamentele pustii până atunci se însufleţesc şi prind contur în lumina becurilor. În stradă este o bucurie generală. Printre crengile plopului de la balcon eu sunt doar martor. De ce se bucură? Pentru că au mai îmbătrânit cu un an sau pentru copiii lor care au mai crescut cu un an, pentru ninsoarea superbă de afară, pentru frumuseţea artificiilor, pentru iubirile ce cred că vor veni, sau pentru afacerile înfloritoare la care visează, pentru faptul că au mai prins un revelion, sau... ce ştiu eu? Se bucură pur şi simplu…
Ceaiul meu este încă fierbinte. Aşez cana în zăpada de pe pervaz. Bucuria din stradă s-a terminat. Doar ninsoarea acoperă gunoaiele rămase în urma bucuriei. Şi un fum înecăcios…
Intru în casă şi sting luminile. Las doar instalaţia de la brad, să îmi lumineze drumul cînd mă voi întoarce la canapea să mă culc. Nu vreau să dorm în patul mare şi rece din dormitor. În noaptea asta canapeaua mică şi confortabilă este mai prietenoasă, mai primitoare. Deschid din nou geamul de la balcon. Ceaiul este numai bun de băut. Iau cana cu amândouă mâinile şi mă uit în parcare, la maşină. Rămăsese stingheră. Toate suratele ei au plecat să îşi conducă stăpânii în alte locaţii, să continue distracţia. Apartamentele se cufundaseră, din nou, în beznă. Pe scara de la intrarea blocului din faţă o luminiţă roşie, urmând o traiectorie precisă, îmi atrage atenţia. Cineva fumează. Am dat capul într-o parte să văd mai bine. Balconul fiind luminat, nu văd afară. Umbra aceea se mişcă şi am impresia că mă urmăreşte. Mă bucur de ceaiul meu de muşeţel, de ninsoare şi, din când în când, trag cu ochiul la luminiţa roşie…
Amar ceaiul, dar parfumat. Ninsoarea s-a rărit, dar fulgii sunt din ce în ce mai mari, iar luminiţa a dispărut. A rămas umbra. Deodată, flacăra unei brichete fulgeră noaptea şi văd chipul unui bărbat. Vreau să mă retrag de la fereastra, dar ochii bărbatului mă privesc fix.
Ridică un pahar cu băutură, cred că este vin, şi strigă: La mulţi ani!
Ridic, la rândul meu cana cu turnul Eiffel, şi răspund: La mulţi ani!
10 minute două singurătăţi îşi beau tristeţea cu un plop şi o stradă între ele...
Umbra pleacă, închid fereasta de la balcon, dar păstrez amintirea unui început de an.

Fotografia îmi aparţine şi a fost făcută în acea noapte.

miercuri, 27 iulie 2011

Intermediarul

Telefonul din mână s-a oprit la numărul tău. Aşteaptă doar ok-ul…De ieri numărul 076…..77 nu mai are proprietar pentru mine. Te-am apelat de atâtea ori încât telefonul, vechi şi credincios, afişează, de fiecare dată când îl deschid, numărul tău. Numerele acelea, tastate împreună, aduceau râsul, bucuria şi fluturaşii din stomac. Telefonul meu roz se colora în roşu ...


Acum un an ai sunat, pe telefonul unei prietene, neştiind că eu sunt cea care răspunde.

- Alo, aş vrea să ne revedem. Te iubesc!

E adevărat telefonul ei era de ultimă generaţie, mai tânăr ca a al meu cu vreo 10 ani. Şi... cuvintele tale erau nou-nouţe. Eu, cel puţin, nu le-am auzit niciodată! Pentru că discuţiile noastre erau strict profesionale. Doar telefonul meu – ce l-a apucat, oare? – se credea îndrăgostit.


De ieri, numărul tău de telefon nu mai are proprietar pentru mine.Este luat în stăpânire definitiv, cu verighetă chiar, de fosta mea prietenă şi telefonul ei. De ultimă generaţie…

luni, 25 iulie 2011

Coloana infinită

Vin momente când suferim adevărate drame interioare. Descoperim instantaneu că suntem singuri. Nu avem un umăr pe care să plângem sau pe cineva suficient de atent încât să închidă uşa atunci când nu îţi mai poţi stăpâni lacrimile.


Vine o zi în care înţelegi de ce a construit Brâncuşi, coloana infinită.
Noi, românii, avem un handicap din naştere, ne lipseşte coloana vertebrala.( Cea care are rolul de a ne ridica fruntea spre cer şi mâinile spre obrazul plâns al celui mai nedreptăţit ca noi.)


Atunci pământul acesta l-a născut pe Brâncuşi şi marele Maestru a încercat să construiască o proteză care să susţină trupul acestui neam.

joi, 21 iulie 2011

În amurg


sub bolta curcubeului îndrăgostit

regina nopţii îşi deschide

una câte una

petalele catifelate

cu acces direct

la Nemurire

luni, 18 iulie 2011

P.S. la iubire




Aseară în arşiţa nopţii
am supravieţuit
îngheţului unui ultim
sărut.


Trădătorule ai grijă
în inima cui
strecori
veninul minciunii!

vineri, 15 iulie 2011

Divin...

Vă invit să ascultaţi un vals compus de un mare actor, Sir Antony Hopkins, şi interpretat, magistral, de Andre Rieu.
Eu sunt vrăjită de frumuseţea pe care o descopăr în sufletul oamenilor atunci când ascult muzică. Nimic nu e pierdut, iar pământul se transformă în cea mai desăvârşită planetă din Univers!

marți, 5 iulie 2011

Irina Popa

Irina Popa a câştigat concursul de la Mamaia acum câţiva ani.
Bineînţeles că s-a pierdut pe undeva, cu toate că vocea ei era uimitoare. Eu o ascult ori de câte ori am ocazia şi o consider exceptională. Un tânăr, ca alte zeci sau poate sute, care nu a fost băgat în seamă şi nici promovat atât cât ar fi meritat. Păcat!
Trăiesc în România şi dincolo de toate nemulţumirile şi frustrările pe care le acumulez zilnic, caut oameni altfel.
Bucuria zilei de astăzi: Irina Popa!


sâmbătă, 2 iulie 2011

Tristeţea neamului...

Nu ştiu ce se întâmplă, dar am ajuns să ne ruşinăm cu rădăcinile noastre. Tinerii români admiră Occidentul, cu istoria sa, cu insuportabila (pentru mine) limbă engleză pe care, recunosc, nu o admir ( poate pentru că nu-mi place să vorbesc cu nările).
Aţi observat cât de dispreţuiţi sunt înaintaşii noştri? Până şi domnul preşedinte a avut ceva de reproşat unui rege care dacă a greşit sau nu, doar istoria hotărăşte.

Am surprins o discuţie între doi liceeni care se pregătesc de bacalaureat:
- Băi, tâmpitule, tu la ce dai la istorie sau la geogra'?
- Da' ce crezi că sunt bou să dau la istoria asta de rahat şi să învăţ despre toţi loozării care şi-au plimbat târtiţâli prin războaie închipuite?
- Şi eu dau tot la geogra', acolo mai nimeresc câte ceva, fac de un cinci, dar pericol e româna, la naiba, nu ştiu nika... o să spikuiesc cu mama poate găsim o profă aşa la ieftineală să cârpesc ceva până la anu'.
- Şi la limbi, ce serveşti? Fonfoneza sau inglish?
- Inglish, of course! Sunt prinţ, băi, dacă Salam o să cânte manele în engleză era normal să cunosc limba lui Shakespiriu...
- Bine frate-miu şi dupa bac, pe care sigur o să îl luăm cu onoruri, (slăvite să fie handsfriili!!!), unde ne tirăm?
- Mama zice să mă apuc de fac, da ce crezi că sunt sandiliu să mai pierd trei ani stresat de examene, ne cărăm afară, la civilizaţi, şi ne facem businessmeni. Ce... tristeţea neamului!

Aş putea să le dau numele, dar nu o fac din decenţă.
Vreau să cred că sunt mulţi tineri, care ar lăsa ochii în pământ, ruşinaţi şi umiliţi de prostia unora din generaţia lor. Pot doar să vă spun că personajele sunt în clasa aXIIa la un colegiu renumit din oraş.
Ah, să nu uit, la o clasă de filologie.