joi, 17 ianuarie 2013

Doamna şi Eminescu

O cunosc... poate de când mă ştiu sau, mai exact, din anii cu sarafan şi bentiţă albă. Ieri am zărit-o în curtea azilului de bătrâni, zâmbind copilăreşte unei raze de soare. Părul alb, aspru, lung, dat după ureche lasă să se vadă o pereche de cerceluşi minusculi din aur. Clipeşte des şi îşi ţine mâinile încleştate să oprească tremurul necontrolat al trupului. Un şal vechi, legat cruciş de mijloc, înfăşoară umerii osoşi. O statuie aşezată pe bancă la intrarea în azil, înfăţişând adevărata faţă a bătrâneţii. Câteva minute mă uit la dânsa printre zăbrelele răsucite de fier forjat şi nu ştiu ce să-i spun. Mă vede şi privirea ei mă mângâie cu bunătate. Ochii au învins timpul.