Venisem mai devreme şi reuşisem să ne strecurăm, undeva, în faţă. În biserica întunecată ne cuibărisem într-o strană, lângă perete, şi aşteptam să înceapă prima slujbă de înviere din viaţă. Aveam 15 ani. Plecasem din sat, eram liceană şi curiozitatea m-a făcut să vin şi să asist la slujba din satul unde învăţasem, din spusele părinţilor şi ale bunicilor, despre Isus. Îmi aţintisem privirea spre o fereastră prin care zăream o cruce şi un copac înflorit, pe un cer înstelat. Lângă mine, prietena mea, Mioara, mă ţinea strâns de braţ.
Preotul ieşi din altar, cu o lumânare aprinsă şi cu voce puternică, cântată, îndemnă:
- Veniţi de luaţi, Lumină!
Mâini întinse culegeau scântei de înviere şi luminau chipurile oamenilor cunoscuţi. Nimic mai frumos nu mi-a rămas în minte ca acele chipuri sfioase, tremurătoare în lumină. Când mi se face dor de Dumnezeu, închid ochii şi văd cum se aprind lumânările în mâinile şi ochii sufletelor adunate să se bucure de marea taină. Sfinţii, pictaţi în mărime naturală, pe zidurile bisericii, păreau că deschid aripile ca să ne cuprindă şi să ne mulţumească de credinţă. Lacrimile îmi trădau emoţia. Simţeam că am făcut primul lucru important din viaţă.
- De ce plângi, Aris?
- De prea multă bucurie, Mioara, de prea multă bucurie!
Ascultam vocea preotului. Nu, nu cu urechile - cu inima. Mă uitam fix la lumina din mână şi călcam pe urmele lui Isus. Glasul clopotului scutura florile copacilor din cimitir şi fiecare cruce, ce însemna un nume plecat în veşnicie, părea o treaptă pe care EL urca spre cer. În satul meu Isus învia, aşa cum învia în somptuoasele catedrale ale lumii.
Ne-am strecurat afară. Era ora 4 dimineaţa. Slujba nu se terminase, dar noi am plecat. Cântau cocoşii în satul înflorit, gătit de sărbătoare, lung şi melodios, anunţând dimineaţa Paştelui. Cerul se înnourase. Noi vorbeam despre toate şi... nimic. Lucruri fără mare însemnătate. Pe marginea drumului ardea o lumânare, la capul beţivului satului. Cineva îi aprinsese lumânarea, pe care o avea pentru slujbă, şi i-a pus-o la cap. Şi pentru el... Hristos a înviat! Sforăia în iarbă, chircit, cu mâinile între picioare şi cu o sticlă de vodcă în buzunarul hainei. La spatele lui, un câine se făcuse ghem şi îi ţinea cald. Alături, o punguţă cu 2 ouă roşii şi câteva felii de cozonac. Eram obosite, dar am râs. După emoţia trăită, râsul ne făcea bine. Ne-am continuat drumul. Am trecut pe lângă căminul cultural. Răsuna muzica în boxe. Totuşi, nu era nimeni în discotecă.Tinerii erau la biserică. A fost ultimul an în care primăria a organizat un asemenea eveniment în noaptea de înviere. Comuniştii nu se puteau pune cu credinţa.
Am ajuns acasă. Ne-am luat rămas bun. Peste câteva ore plecam la internat. Ne despărţeam pentru mult timp.
- Să-mi scrii, Aris!
S-a trezit vântul. Zarzărul, de la poartă, plângea cu flori...
În urmă cu trei ani, lângă biserica primei învieri a tinereţii, s-a mutat Mioara. Vestea a venit în săptămâna patimilor. Nu i-am scris niciodată, dar regret în fiecare zi. Trec, din când în când, să mai vorbesc cu ea, dar vorbele mele se duc în vânt, aşa cum s-a dus rugămintea unui prieten.
