joi, 19 ianuarie 2012

Strada mea c-un singur bec

În zilele acestea zbuciumate, şi pentru că refuz să fac politică, am ales o melodie a lui Dan Teodorescu care exprimă elegant şi o parte din trările mele personale, cu un singur amendament - nu sunt prea bătrână să plec, sunt prea legată de tot ce înseamnă România!

marți, 10 ianuarie 2012

Dimineaţa înlăcrimată

Nu-mi place gustul cafelei, îmi place mirosul ei. Mă refugiez într-o cafenea, atrasă de mirosul îmbietor. O fată cu ochii trişti îmi ia comanda. Sunt singurul client sau poate primul. E dimineaţă. 9.15. Pe fereastră se scurg picături de ploaie. Strada pustie şi udă şerpuieşte la întâlnirea cu alte străzi. La fel de pustii. Un semafor inutil clipeşte. Roşu. Galben. Verde. Frunzele nu ţin cont de culoarea semaforului. Nici gândurile. Se duc şi nu se mai întorc niciodată. Fata cu ochii trişti îmi aduce cafeaua. Pe trotuar se rostogolesc crengi rupte. Zgomotos, un tramvai înfruntă ploaia. În staţie a coborât un călător. Fata cu ochii trişti se aşază la masa mea. Soarbe dintr-o ceaşcă de cafea şi tace. Laptopul ne separă. Încerc să scriu. Şterg. Reiau. Pe degetul fetei zăresc urma unei verighete, iar pe obraz lacrimile au lăsat şanţuri fine în fondul de ten. Îmi scot verigheta şi o strecor în geantă. Dragostea nu se cumpără cu un inel de aur. Nu mai tastez. Ascult liniştea. Fata suspină. Între doi stâlpi de iluminat, 2012 se leagănă în bătaia vântului. De trei zile, în calendar s-a instalat un nou număr – o adunătură de cifre care schimbă viaţa în bine sau în rău. Fata cu ochii trişti se ridică. A terminat cafeaua. Şi lacrimile. Eu nu am scris nimic. Cafeaua e rece şi, oricum, nu aveam de gând să o beau. Ar fi la fel de amară ca lacrimile.