miercuri, 26 octombrie 2011

Semnul de carte

Timp de 6 ani, zi de zi, am făcut naveta. Mă trezeam dimineaţa la 4 şi ajungeam acasă seara la orele 18. Trenurile de navetişti erau pline de mirosuri neplăcute şi beţivi care rânjeau necontrolat. Pe culoarele din vagoane tronau damigene de vin, iar în zilele cu sărbători religioase călătoreau ţaţe care puneau de-o bârfă, în gura mare, dimineaţa la ora 5. Geamurile îmbâcsite de la vagoane erau spălate temeinic doar de ploile iuţi de vară. Într-un colţ, mică şi speriată, mă ascundeam după o carte. Cartea mă izola de toată mizeria din jur. Îmi făcusem un obicei şi la fiecare salariu îmi cumpăram o carte. Atât. Emoţia întâlnirii cu noi personaje era singura bucurie care îmi lumina zilele acelea triste. Urcam în tren, căutam cel mai izolat colţişor, singura condiţie era să aibă puţină lumină, deschideam cartea şi fugeam în altă lume. Era perioada grea de după revoluţie. Colegi de serviciu, prieteni, începeau, unul câte unul, să plece în străinătate.

Hai cu noi, îmi spuneau la plecare. Plângeam, îi îmbrăţişam şi le uram să le fie bine. Eu alegeam să îmi fie rău. Mă obişnuisem cu răul, îl acceptasem şi încercam, cu slabele mele puteri, să îl schimb. Navetiştii mai în vârstă mă cunoşteau şi îmi ocupau câte un loc unde să nu fiu deranjată. Ei jucau cărţi sau povesteau. Eu citeam. Nu ştiam nimic despre dânşii, ei, sunt convinsă, ştiau totul despre mine. Nu interveneam în discuţiile lor. Îi salutam şi mă aşezam pe locul unde găseam un ziar. De obicei, Viaţa liberă. Într-o zi, am adormit. Când am ajuns la staţia unde trebuia să cobor cineva m-a atins pe umăr şi m-am trezit. Am coborât repede, dar am uitat cartea pe care o citeam. Nu după carte îmi părea rău, la următorul salariu puteam să cumpăr alta. Îmi părea rău după semnul din ea.

Trecuse mai bine de o săptămână de la întâmplare. Eram în vagon şi aşteptam să plece trenul. Un bărbat a venit la mine şi mi-a întins cartea. Nerăbdătoare, am răsfoit-o în căutarea semnului. Nu l-am găsit. Bărbatul a scos portofelul din buzunarul hainei şi mi-a dat bucăţica de carton, iconiţa care mă proteja şi nu mă lăsa să capitulez - o fotografie a fetiţei mele plângând.

A fost greu dar, privind zilnic un semn de carte, am supravieţuit.

marți, 11 octombrie 2011

Ziua fără optimism


Nu mai avem timp... nici de bucurii, nici de tristeţi.
Nici pentru noi nu mai avem atât de mult timp. Femei superbe se vestejesc peste noapte, bărbaţi puternici şi plini de viaţă cad răpuşi de boli nemaiauzite. Ziarele tipăresc cu litere de o şchioapă aventurile unei domnişoare obscure fără nici o calitate, fără nici un talent. Sigur, diseară, la ore de maximă audienţă asistăm la un scandal, făcător de mare rating, în emisiuni de interes naţional. În revistele de cultură ne chiorâm la nişte texte care trebuie citite cu dicţionarul de neologisme alături. Ieri am descoperit că, de fapt, optimismul este o boală. Deci, am fost bolnavă incurabil. Cu pesimismul nu pot convieţui, sunt prea sensibilă să îi pot face faţă. Le mai amestec, le mai combin şi mai trece o zi. Vecina îmi spune dimineaţă:
- Ehei, încă-i bine!
Gândesc:
- Bine, pentru cine?
Mă uit la ea debusolată. Poartă acelaşi trening de vreo 3 ani, cumpără o pâine pe zi, a renunţat la cablu, toată vara a stat pe malul Dunării, cu soţul pensionar, la pescuit. A intrat mirosul de peşte prăjit şi în cutiile poştale. Facturile au miros de caras. Cred că am eu o problemă de adaptabilitate. Totuşi, apelez la votul democratic:
să ridice mâna, sau să lase un comentariu, cel care este fericit în societatea asta!

marți, 4 octombrie 2011

Anormalitate

Venim de niciunde, plecăm nicăieri

Şi viaţa se scurge în veri, primăveri,

În toamne cu păsări ce fug către sud

Şi ierni oropsite de frig şi urât.

Ne zbatem şi cerem, căci vrem şi n-avem

Absurzi, plini de patimi şi răi mai suntem.

Când timpul comprimă trăirea la zi,

Uităm că şi somnul înseamnă - a fi!


Părinţi, fraţi, prieteni, pe toţi îi uităm,

Ne pierdem prin lume şi îi ignorăm.

Nu vrem să fim oameni şi n-avem eroi,

Gândim că istoria nu-i pentru noi.


Zidim biserici, inventăm dumnezei,

Muncim ca sclavii pentru o sută de lei.

Nimic din ce suntem nu pare normal

Iar unica viaţă ne-o facem calvar.


duminică, 2 octombrie 2011

E timpul să îţi spun



du-te
ia-ţi dragostea, amintirile
şi toate minciunile lăsate amanet
la mine în viaţă

pleacă
să nu te mai naşti vreodată în veacul
ţara şi locul hărăzite
reîntrupării mele

arzi
ca soarele la apus în orizonturi sângerii
ce lasă pe faţa mării
dâre de cenuşă

lasă-mă
încui uşa de două ori şi îmi conving inima
că nu am întâlnit niciodată
iubirea