luni, 12 decembrie 2011

Vine Crăciunul, tată!

Părinţii erau tineri şi frumoşi, eu eram o mititică alintată şi aşteptam Crăciunul împreună. Învăţasem să merg, dar tata vroia ca puiul de om să nu se teamă de zbor. Chiar şi fără aripi. Seara ajunului mă transforma într-un înger pământean: îmbrăcată cu hăinuţe noi, pieptănată şi cu poezia învăţată. Tata mă examina încântat, apoi mă ridica pe umeri şi mergeam toată familia să împodobim bradul. Mama alegea globuleţele, tata mi le oferea şi eu le agăţam de crengile verzi şi ţepoase. Nu dura mult pentru că erau puţine, dar vârful era cel mai greu de potrivit la locul lui. Tata devenise un căluţ nărăvaş (fugea încolo şi încoace plângându-se de greutatea mea), mama râdea veselă şi până la urmă, cu ajutorul mâinilor ei dibace, steaua scânteietoare lua în stăpânire puiul de brad şi sufletele celor trei.

Doamne, cum mirosea brăduţul acela!

Nerăbdător să-l întâlnească pe moş Crăciun, tata hotăra să-i ieşim în cale. Eu repetam emoţionată poezia în timp ce mama mă înfofolea bine şi, cocoţată pe umerii tatei (un bărbat voinic de 1.90), parcă eram un ursuleţ pe vârf de munte. O noapte geroasă, înnourată şi liniştită. Poarta se deschidea scârţâind. Uliţa pustie tresărea din somn şi ne arăta calea. De la înălţime vedeam la ferestre luminate, printre flori de crăciuniţe, oameni fericiţi, lângă brazi împodobiţi cu hârtie gofrată, îmbrăţişându-şi copiii. În depărtare, colindători întârziaţi murmurau colinde vechi. Pasul greu al tatei făcea pământul îngheţat să sune. Aerul rece şi legănatul mă făceau să închid ochii şi să aţipesc. Visam că merg cu tata printre stele şi auzeam clopoţeii de la sania moşului. Tot mai aproape... În dimineaţa de Crăciun, tremurând de bucurie şi ţipând în gura mare, descopeream sub brăduţ tot ce îşi dorea inimioara mea de copil.

Vine Crăciunul, tată! Îngerul tău mai are o dorinţă: Vino, te rog, în vis şi strânge-mă în braţe cu putere! Promit să nu mai plâng niciodată.

sâmbătă, 10 decembrie 2011

Monologul lui Pierce

Mi-a plăcut foarte mult serialul M*A*S*H*. Este vorba de un spital de campanie care face minuni cu o mână de medici profesionişti şi inteligenţi. Spitalul se afla undeva în Coreea şi tratează soldaţii americani, şi nu numai, răniţi în războiul cu coreenii. În unul din episoade, în timp ce operează sub asediul bombelor inamice, căpitanul chirurg Hawkeye Pierce are un monolog absolut genial despre ce înseamnă democraţia americană. Am să-l redau exact. Ştiu că sunt multi tineri care citesc postările mele şi aş vrea să înţeleagă că nu exista sistem politic perfect.
Noi vrem doar sa aducem democraţie si pâine albă şi să transplantam visul american: libertate, realizări măreţe, hiperaciditate, belşug, balonare, tehnologie, tensiune, dreptul alienabil la un atac de cord în timp ce stai la birou şi planifici cum să-ţi înjunghi şeful pe la spate.
Luaţi-le pe rând şi apoi gândiţi-vă că visul american poate deveni un coşmar în condiţiile în care eşti un om cu principii morale solide. America vinde iluzii.
Şi încă ceva... e destul de greu să găseşti o biserică româneasca unde poţi intra să-ţi plângi amarul dezrădăcinării.

miercuri, 30 noiembrie 2011

Ţara din inimă

Nu am cuvinte prea multe de spus despre Ţara pe care o iubesc. Aici e copilăria, aici sunt amintirile, aici e viaţa mea!
Nu cunosc altă Ţară, aşa cum nu cunosc alţi părinţi, bunici, prieteni.Comunic cu oamenii în aceeaşi limbă pe care o ştiu dintotdeauna: limba în care plâng, limba în care râd... Cea mai frumoasă din Univers, Limba Română! Nu e nevoie să-mi imaginez raiul, pentru că trăiesc în rai.
Cu capul sus şi mâna pe inimă, mulţumesc Ţării care mă hrăneşte, îmi permite să-i respir aerul şi să-i învăţ istoria!
La mulţi ani, ROMÂNIA!

luni, 28 noiembrie 2011

Ştefan Cristian Atârgoviţoae



Dacă noi, oamenii mari, suntem ocupaţi cu nimicuri, copiii fac lucrurile serioase.
Învaţă, muncesc, se zbat şi rezultatele nu se lasă aşteptate.
Felicitări, Ştefan!

miercuri, 23 noiembrie 2011

alter ego

în cochilia ce-mi poartă sufletul
prin lume
se ascund gândurile
ca melcii
de lumina soarelui
uneori
din gânduri cresc poveştile

cum cresc crengile pe trunchiul copacilor
în marea din ochiul stâng
se oglindeşte răsăritul
în marea din ochiul drept
apusul
nu plâng nu râd
de teamă
să nu sece mările
păcatul mă ispiteşte
unduindu-şi trupul de sirenă
printre stelele nopţii
zbor mă înalţ şi ard
pe rugul iubirii
mă reîntrupez în fiecare zi
o dată cu zorile
sunt un soldat singuratic păzitor al clipei

la frontiera cu veşnicia

vineri, 11 noiembrie 2011

La mulţi ani, Lumină!


Ziua ta de naştere este cel mai important eveniment din viaţa mea. O mamă îşi iubeşte puiul mai presus de orice pe lume, iar eu nu fac excepţie. Nu îţi dau sfaturi de viaţă pentru că eşti prea mare să mai ţii cont de ele. Îţi doresc să fii fericită, să ai noroc şi să faci diferenţa, întotdeauna, între bine şi rău.

Dumnezeu să te binecuvânteze!

marți, 8 noiembrie 2011

În apărarea lui Marilyn!

A fost o actriţă nu foarte strălucită, cu toate că a primit câteva premii pentru rolurile jucate. Nu a luat premiul Oscar, dar nu a pierdut nimic. Marilyn a purtat o mască şi a intrat perfect în rolurile de ingenuă prostuţă care i-au fost atribuite, dar priviţi-o în filmul Niagara şi veţi descoperi o altă faţă a artistei. Nu era proastă deloc. Era un om în căutarea propriei identităţi. O femeie frumoasă de pe urma căreia s-au îmbogăţit toţi producătorii care i-au creat imaginea de vampă. Un domn, cu ani de experienţă în televiziune, o consideră mama piţipoancelor moderne. Greşit, domnule negru! Piţipoanca modernă nu este în stare să joace un rol într-o telenovelă de doi bani, să nu mai vorbim de cel de asistentă idioată, ce şanse ar avea să facă filme adevărate care să fie vizionate şi peste 40 de ani. In privirea aceea sfidătoare din pozele artistice ale lui Marilyn se ascundea drama unei femei neînţelese şi sensibile.

Asta au făcut şacalii cinematografiei americane însetaţi de bani din sufletul unei femei triste, frumoase şi cu un talent neexploatat.

miercuri, 26 octombrie 2011

Semnul de carte

Timp de 6 ani, zi de zi, am făcut naveta. Mă trezeam dimineaţa la 4 şi ajungeam acasă seara la orele 18. Trenurile de navetişti erau pline de mirosuri neplăcute şi beţivi care rânjeau necontrolat. Pe culoarele din vagoane tronau damigene de vin, iar în zilele cu sărbători religioase călătoreau ţaţe care puneau de-o bârfă, în gura mare, dimineaţa la ora 5. Geamurile îmbâcsite de la vagoane erau spălate temeinic doar de ploile iuţi de vară. Într-un colţ, mică şi speriată, mă ascundeam după o carte. Cartea mă izola de toată mizeria din jur. Îmi făcusem un obicei şi la fiecare salariu îmi cumpăram o carte. Atât. Emoţia întâlnirii cu noi personaje era singura bucurie care îmi lumina zilele acelea triste. Urcam în tren, căutam cel mai izolat colţişor, singura condiţie era să aibă puţină lumină, deschideam cartea şi fugeam în altă lume. Era perioada grea de după revoluţie. Colegi de serviciu, prieteni, începeau, unul câte unul, să plece în străinătate.

Hai cu noi, îmi spuneau la plecare. Plângeam, îi îmbrăţişam şi le uram să le fie bine. Eu alegeam să îmi fie rău. Mă obişnuisem cu răul, îl acceptasem şi încercam, cu slabele mele puteri, să îl schimb. Navetiştii mai în vârstă mă cunoşteau şi îmi ocupau câte un loc unde să nu fiu deranjată. Ei jucau cărţi sau povesteau. Eu citeam. Nu ştiam nimic despre dânşii, ei, sunt convinsă, ştiau totul despre mine. Nu interveneam în discuţiile lor. Îi salutam şi mă aşezam pe locul unde găseam un ziar. De obicei, Viaţa liberă. Într-o zi, am adormit. Când am ajuns la staţia unde trebuia să cobor cineva m-a atins pe umăr şi m-am trezit. Am coborât repede, dar am uitat cartea pe care o citeam. Nu după carte îmi părea rău, la următorul salariu puteam să cumpăr alta. Îmi părea rău după semnul din ea.

Trecuse mai bine de o săptămână de la întâmplare. Eram în vagon şi aşteptam să plece trenul. Un bărbat a venit la mine şi mi-a întins cartea. Nerăbdătoare, am răsfoit-o în căutarea semnului. Nu l-am găsit. Bărbatul a scos portofelul din buzunarul hainei şi mi-a dat bucăţica de carton, iconiţa care mă proteja şi nu mă lăsa să capitulez - o fotografie a fetiţei mele plângând.

A fost greu dar, privind zilnic un semn de carte, am supravieţuit.

marți, 11 octombrie 2011

Ziua fără optimism


Nu mai avem timp... nici de bucurii, nici de tristeţi.
Nici pentru noi nu mai avem atât de mult timp. Femei superbe se vestejesc peste noapte, bărbaţi puternici şi plini de viaţă cad răpuşi de boli nemaiauzite. Ziarele tipăresc cu litere de o şchioapă aventurile unei domnişoare obscure fără nici o calitate, fără nici un talent. Sigur, diseară, la ore de maximă audienţă asistăm la un scandal, făcător de mare rating, în emisiuni de interes naţional. În revistele de cultură ne chiorâm la nişte texte care trebuie citite cu dicţionarul de neologisme alături. Ieri am descoperit că, de fapt, optimismul este o boală. Deci, am fost bolnavă incurabil. Cu pesimismul nu pot convieţui, sunt prea sensibilă să îi pot face faţă. Le mai amestec, le mai combin şi mai trece o zi. Vecina îmi spune dimineaţă:
- Ehei, încă-i bine!
Gândesc:
- Bine, pentru cine?
Mă uit la ea debusolată. Poartă acelaşi trening de vreo 3 ani, cumpără o pâine pe zi, a renunţat la cablu, toată vara a stat pe malul Dunării, cu soţul pensionar, la pescuit. A intrat mirosul de peşte prăjit şi în cutiile poştale. Facturile au miros de caras. Cred că am eu o problemă de adaptabilitate. Totuşi, apelez la votul democratic:
să ridice mâna, sau să lase un comentariu, cel care este fericit în societatea asta!

marți, 4 octombrie 2011

Anormalitate

Venim de niciunde, plecăm nicăieri

Şi viaţa se scurge în veri, primăveri,

În toamne cu păsări ce fug către sud

Şi ierni oropsite de frig şi urât.

Ne zbatem şi cerem, căci vrem şi n-avem

Absurzi, plini de patimi şi răi mai suntem.

Când timpul comprimă trăirea la zi,

Uităm că şi somnul înseamnă - a fi!


Părinţi, fraţi, prieteni, pe toţi îi uităm,

Ne pierdem prin lume şi îi ignorăm.

Nu vrem să fim oameni şi n-avem eroi,

Gândim că istoria nu-i pentru noi.


Zidim biserici, inventăm dumnezei,

Muncim ca sclavii pentru o sută de lei.

Nimic din ce suntem nu pare normal

Iar unica viaţă ne-o facem calvar.


duminică, 2 octombrie 2011

E timpul să îţi spun



du-te
ia-ţi dragostea, amintirile
şi toate minciunile lăsate amanet
la mine în viaţă

pleacă
să nu te mai naşti vreodată în veacul
ţara şi locul hărăzite
reîntrupării mele

arzi
ca soarele la apus în orizonturi sângerii
ce lasă pe faţa mării
dâre de cenuşă

lasă-mă
încui uşa de două ori şi îmi conving inima
că nu am întâlnit niciodată
iubirea

vineri, 23 septembrie 2011

Rămas bun, vară...



În prima fotografie am surprins vara la malul mării în luna mai, în cea de a doua aceeaşi vară la sfârşit de septembrie...

sâmbătă, 17 septembrie 2011

gând tomnatic

copacii lăcrimează galben

stropi de culoare pierduţi

din pensula pictorului timp

cu inima bob de strugure

strivit în dinţii toamnei


risipă de aur

în calea iubirilor

ce nuntesc

cu vin nou şi cântece vechi


marți, 13 septembrie 2011

Femeia care aduce furtuna

Soţului meu drag

am fugit în braţele tale

dezertând dintr-o iubire imposibilă

am izbit uşa de perete şi

m-am cuibărit lângă inimă

te confundasem cu stejarul

din grădina bunicilor

acolo unde copilăria

îşi ascundea lacrimile

venirea mea a adus
nori întunecaţi de furtună

fulgere şi trăsnete

dar braţele tale au făcut zid

iubirea ta acoperiş

pentru ca nimic din toate acestea

să nu mă mai atingă

În ziua când a răsărit soarele
am vrut sa iau lumea la pas

în căutarea fericirii

tu nu ai putut supravieţui

fără femeia care aduce furtuna
şi m-ai încoronat regina

colţişorului tău de cer

vineri, 9 septembrie 2011

Ne-am născut români!

Dacă Dumnezeu ne-a trimis aici, cine suntem noi să avem curajul să ne renegăm neamul? Nevrednici să intrăm în mânăstirile construite de străbuni şi neiubitori de istorie, ne apucăm să construim o catedrală în curtea căreia facem şi un mol.
Am supravieţuit, ca neam, pentru că au fost câţiva nebuni înţelepţi care au crezut în viitor.
Noi, cei de azi suntem viitorul lor! Răsplata?
Copiii noştri vorbesc limba română ca pe o a doua limbă. Nu e un păcat să te exprimi prost în limba română, e un păcat absolut să faci greşeli de exprimare în limba engleză.

Ne-am născut români, să reînvăţăm să fim români!

miercuri, 7 septembrie 2011

Oameni sau câini


Paznic, la bunele si relele vietii, stă gândul omului. Dacă ai gând bun, acesta are forţa de a schimba destinul. Dacă pizmuieşti şi îl asupreşti pe cel de lângă tine, răutatea are forţa uraganului care rade totul în calea lui. Trecem pe stradă şi nu vedem decât răul, mizeria. De ce nu facem un popas în locuri superbe să admirăm toamna sau pur şi simplu să mergem pe stradă zâmbind. Nu mai avem nici amintiri frumoase? Sunt singura optimistă din ţara asta? Am nimerit într-o dimineaţă, pierdută în gânduri şi neatentă, în mijlocul unei haite de câini vagabonzi care se luaseră la bătaie. Cei de pe stradă aşteptau să mă înhaţe unul din câinii aceia transformaţi în lupi fioroşi. La acelaşi lucru mă gândeam şi eu, dar instantaneu, m-am oprit şi am început să zâmbesc. Calm, fără nici o tresărire, înconjurată de câini flamânzi şi nervoşi, zâmbeam. Nu m-am gândit nici un moment la frică, nu am lăsat-o să se strecoare în ochi sau să mă furnice pe spate. Am ignorat-o ca şi cum nu aş fi ştiut că există. La urma urmei animalele urăsc frica. Câinii au abandonat lupta, dar unul din trecători mi s-a adresat supărat:
- Cucoană, ori eşti nebună, ori eşti o vrăjitoare!
De abia atunci m-am întristat. Am înţeles de ce oamenii sunt mai răi decât câinii flamânzi şi nu mai reacţionează la zâmbete. Sunt însetaţi de sânge, chiar şi de cel al semenilor lor.

joi, 1 septembrie 2011

A existat...




Între atâtea femei cu cariere impresionante, actriţe talentate şi staruri de televiziune transformate în zâne, a existat şi Prinţesa inimilor. Nu era o frumuseţe ieşită din comun, dar avea acel ceva pe care, din păcate, femeile moderne nu îl mai au.
Cred că se numeşte feminitate.


Ieri s-au împlinit 14 ani de la plecarea ei...

vineri, 26 august 2011

Ilustrată muzicală

Vara se duce, bate la uşă toamna.
În amintirea ultimelor zile de vară, o melodie superbă...

vineri, 12 august 2011

sărut în aşteptare

din celălalt capăt al lumii
sufletul meu pereche
îmi trimite un sărut
să-mi vegheze somnul

primesc mesajul în email
dar ochii s-au angajat
privitori la spectacolul cerului
din degete pleacă răspunsul

în noaptea asta
făptura mea este întunericul
din noaptea perseidelor

sărutul tău va fi răsăritul

joi, 4 august 2011

Între ieri şi azi

Dacă ieri alergam pe pământ,
Azi am încercat mersul prin stele,
Credeam că e suficient să vreau
Şi cerul va sta la picioarele mele.

Dacă ieri fluieram prin păduri,
Azi am încercat un tril de ciocârlie.
Nu ştiam nici să cânt, nici să zbor,
Să imit o pasăre de câmpie.

Dacă ieri aveam douăzeci de ani,
Azi mi-am dorit să se poată
Să mă întorc, să mai fiu ce am fost,
Să fiu tânără încă o dată…

De vină sunt îngerii...


A fost o vreme când toţi fluturii erau albaştri. Coborau lin la urechile florilor şi … doar ei, cavalerii înaripaţi, ştiu ce le şopteau, încât bietele flori îndrăgostite îşi colorau petalele în toate culorile pământului. Dar, iubirea fluturilor dura atât de puţin. Câteva zile sau, poate, câteva săptămâni. Florile se transformau în seminţe, cădeau pe pământ şi anul următor îşi deschideau iarăşi gingaşele corole în aşteptarea fluturilor.

Într-o primăvară, fluturii albaştri nu au mai venit.
Îngerii uitaseră să deschidă ferestrele raiului.
Aşa au apărut miresele…

duminică, 31 iulie 2011

Două singurătăţi


Mă ridic de pe canapea şi aprind lumina în hol. Ceasul arată ora 23.20. Îmi dă târcoale somnul, dar nu vreau să mă culc. Nu ştiu când a început să ningă. Deschid geamul de la balcon şi întind palmele înfierbântate să prind fulgii. Sunt răcită şi singură în noaptea de Anul Nou. În bloc nu are loc nici o petrecere, dar în stradă pocnitorile şi artificiile îşi încep recitalul. Am timp până la miezul nopţii să îmi fac un ceai. Aprind aragazul, pun apa la fiert şi presar două linguriţe de muşeţel. În noaptea de Anul Nou, inund casa cu miros de muşeţel. Ce rost are să deschid o şampanie? Când eşti singur ori bei prea mult, ori nu bei deloc. Închid televizorul, aprind instalaţia bradului şi toate luminile din casă, iar în cana cu turnul Eiffel îmi torn ceaiul. Neîndulcit, amar ca sufletul meu. Mă uit la cană şi mă gândesc că ar fi trebuit să fiu în acea noapte la Paris, dar…

Pendula din hol bate rar, ultimul miez de noapte al anului. Nu obişnuiesc să-mi fac bilanţuri. Mă întristez doar pentru că mulţi ani din viaţă trec fără să îmi amintesc de ei. Şi, odată cu înaintarea în vârstă, parcă tot mai mulţi …
Apartamentele pustii până atunci se însufleţesc şi prind contur în lumina becurilor. În stradă este o bucurie generală. Printre crengile plopului de la balcon eu sunt doar martor. De ce se bucură? Pentru că au mai îmbătrânit cu un an sau pentru copiii lor care au mai crescut cu un an, pentru ninsoarea superbă de afară, pentru frumuseţea artificiilor, pentru iubirile ce cred că vor veni, sau pentru afacerile înfloritoare la care visează, pentru faptul că au mai prins un revelion, sau... ce ştiu eu? Se bucură pur şi simplu…
Ceaiul meu este încă fierbinte. Aşez cana în zăpada de pe pervaz. Bucuria din stradă s-a terminat. Doar ninsoarea acoperă gunoaiele rămase în urma bucuriei. Şi un fum înecăcios…
Intru în casă şi sting luminile. Las doar instalaţia de la brad, să îmi lumineze drumul cînd mă voi întoarce la canapea să mă culc. Nu vreau să dorm în patul mare şi rece din dormitor. În noaptea asta canapeaua mică şi confortabilă este mai prietenoasă, mai primitoare. Deschid din nou geamul de la balcon. Ceaiul este numai bun de băut. Iau cana cu amândouă mâinile şi mă uit în parcare, la maşină. Rămăsese stingheră. Toate suratele ei au plecat să îşi conducă stăpânii în alte locaţii, să continue distracţia. Apartamentele se cufundaseră, din nou, în beznă. Pe scara de la intrarea blocului din faţă o luminiţă roşie, urmând o traiectorie precisă, îmi atrage atenţia. Cineva fumează. Am dat capul într-o parte să văd mai bine. Balconul fiind luminat, nu văd afară. Umbra aceea se mişcă şi am impresia că mă urmăreşte. Mă bucur de ceaiul meu de muşeţel, de ninsoare şi, din când în când, trag cu ochiul la luminiţa roşie…
Amar ceaiul, dar parfumat. Ninsoarea s-a rărit, dar fulgii sunt din ce în ce mai mari, iar luminiţa a dispărut. A rămas umbra. Deodată, flacăra unei brichete fulgeră noaptea şi văd chipul unui bărbat. Vreau să mă retrag de la fereastra, dar ochii bărbatului mă privesc fix.
Ridică un pahar cu băutură, cred că este vin, şi strigă: La mulţi ani!
Ridic, la rândul meu cana cu turnul Eiffel, şi răspund: La mulţi ani!
10 minute două singurătăţi îşi beau tristeţea cu un plop şi o stradă între ele...
Umbra pleacă, închid fereasta de la balcon, dar păstrez amintirea unui început de an.

Fotografia îmi aparţine şi a fost făcută în acea noapte.

miercuri, 27 iulie 2011

Intermediarul

Telefonul din mână s-a oprit la numărul tău. Aşteaptă doar ok-ul…De ieri numărul 076…..77 nu mai are proprietar pentru mine. Te-am apelat de atâtea ori încât telefonul, vechi şi credincios, afişează, de fiecare dată când îl deschid, numărul tău. Numerele acelea, tastate împreună, aduceau râsul, bucuria şi fluturaşii din stomac. Telefonul meu roz se colora în roşu ...


Acum un an ai sunat, pe telefonul unei prietene, neştiind că eu sunt cea care răspunde.

- Alo, aş vrea să ne revedem. Te iubesc!

E adevărat telefonul ei era de ultimă generaţie, mai tânăr ca a al meu cu vreo 10 ani. Şi... cuvintele tale erau nou-nouţe. Eu, cel puţin, nu le-am auzit niciodată! Pentru că discuţiile noastre erau strict profesionale. Doar telefonul meu – ce l-a apucat, oare? – se credea îndrăgostit.


De ieri, numărul tău de telefon nu mai are proprietar pentru mine.Este luat în stăpânire definitiv, cu verighetă chiar, de fosta mea prietenă şi telefonul ei. De ultimă generaţie…

luni, 25 iulie 2011

Coloana infinită

Vin momente când suferim adevărate drame interioare. Descoperim instantaneu că suntem singuri. Nu avem un umăr pe care să plângem sau pe cineva suficient de atent încât să închidă uşa atunci când nu îţi mai poţi stăpâni lacrimile.


Vine o zi în care înţelegi de ce a construit Brâncuşi, coloana infinită.
Noi, românii, avem un handicap din naştere, ne lipseşte coloana vertebrala.( Cea care are rolul de a ne ridica fruntea spre cer şi mâinile spre obrazul plâns al celui mai nedreptăţit ca noi.)


Atunci pământul acesta l-a născut pe Brâncuşi şi marele Maestru a încercat să construiască o proteză care să susţină trupul acestui neam.

joi, 21 iulie 2011

În amurg


sub bolta curcubeului îndrăgostit

regina nopţii îşi deschide

una câte una

petalele catifelate

cu acces direct

la Nemurire

luni, 18 iulie 2011

P.S. la iubire




Aseară în arşiţa nopţii
am supravieţuit
îngheţului unui ultim
sărut.


Trădătorule ai grijă
în inima cui
strecori
veninul minciunii!

vineri, 15 iulie 2011

Divin...

Vă invit să ascultaţi un vals compus de un mare actor, Sir Antony Hopkins, şi interpretat, magistral, de Andre Rieu.
Eu sunt vrăjită de frumuseţea pe care o descopăr în sufletul oamenilor atunci când ascult muzică. Nimic nu e pierdut, iar pământul se transformă în cea mai desăvârşită planetă din Univers!

marți, 5 iulie 2011

Irina Popa

Irina Popa a câştigat concursul de la Mamaia acum câţiva ani.
Bineînţeles că s-a pierdut pe undeva, cu toate că vocea ei era uimitoare. Eu o ascult ori de câte ori am ocazia şi o consider exceptională. Un tânăr, ca alte zeci sau poate sute, care nu a fost băgat în seamă şi nici promovat atât cât ar fi meritat. Păcat!
Trăiesc în România şi dincolo de toate nemulţumirile şi frustrările pe care le acumulez zilnic, caut oameni altfel.
Bucuria zilei de astăzi: Irina Popa!


sâmbătă, 2 iulie 2011

Tristeţea neamului...

Nu ştiu ce se întâmplă, dar am ajuns să ne ruşinăm cu rădăcinile noastre. Tinerii români admiră Occidentul, cu istoria sa, cu insuportabila (pentru mine) limbă engleză pe care, recunosc, nu o admir ( poate pentru că nu-mi place să vorbesc cu nările).
Aţi observat cât de dispreţuiţi sunt înaintaşii noştri? Până şi domnul preşedinte a avut ceva de reproşat unui rege care dacă a greşit sau nu, doar istoria hotărăşte.

Am surprins o discuţie între doi liceeni care se pregătesc de bacalaureat:
- Băi, tâmpitule, tu la ce dai la istorie sau la geogra'?
- Da' ce crezi că sunt bou să dau la istoria asta de rahat şi să învăţ despre toţi loozării care şi-au plimbat târtiţâli prin războaie închipuite?
- Şi eu dau tot la geogra', acolo mai nimeresc câte ceva, fac de un cinci, dar pericol e româna, la naiba, nu ştiu nika... o să spikuiesc cu mama poate găsim o profă aşa la ieftineală să cârpesc ceva până la anu'.
- Şi la limbi, ce serveşti? Fonfoneza sau inglish?
- Inglish, of course! Sunt prinţ, băi, dacă Salam o să cânte manele în engleză era normal să cunosc limba lui Shakespiriu...
- Bine frate-miu şi dupa bac, pe care sigur o să îl luăm cu onoruri, (slăvite să fie handsfriili!!!), unde ne tirăm?
- Mama zice să mă apuc de fac, da ce crezi că sunt sandiliu să mai pierd trei ani stresat de examene, ne cărăm afară, la civilizaţi, şi ne facem businessmeni. Ce... tristeţea neamului!

Aş putea să le dau numele, dar nu o fac din decenţă.
Vreau să cred că sunt mulţi tineri, care ar lăsa ochii în pământ, ruşinaţi şi umiliţi de prostia unora din generaţia lor. Pot doar să vă spun că personajele sunt în clasa aXIIa la un colegiu renumit din oraş.
Ah, să nu uit, la o clasă de filologie.

luni, 27 iunie 2011

Zaharia Stancu - poetul


Sunt o mare iubitoare de literatură, dar, în mod special, iubesc scriitorii români. Unul din marii noştri scriitori, uitat şi căzut în dizgraţie, este Zaharia Stancu. Călătorind pe cărările întortocheate ale internetului am găsit o poezie superbă, scrisă de Zaharia Stancu:


N-am Să Vă Spun …


N-am să vă spun pe cine-am iubit, dar am iubit,
N-am să vă spun pe cine iubesc, dar iubesc.
Când bate vantul peste deltă, trestiile
Lin se leagănă, vii se leagănă, vii foşnesc.

N-am să vă spun pe cine aştept, dar aştept.
Inima n-are aripi, dar deseori zboară.
Toate cântecele lumii, toate, s-o ştiţi,

Încap într-un flaut, într-o vioară.

Cerul n-are margini, stelele au,
Miez şi margini de foc are şi soarele.
Vântul de seară mi-a spus c-o să moară
Dac-o să-i rupeţi în drum picioarele.


Ce să fac, dudule? Încotro s-o apuc?
Mă strigă din patru părţi zările.
Munţii cu păduri cu tot mor sufocaţi
Şi-n curând o să moară sufocate şi mările.

N-am să vă spun pe cine-am iubit, dar am iubit,
N-am să vă spun pe cine iubesc, dar iubesc,
Crângurile sunt pline de flori şi de iarbă
Şi de arbori plăpânzi care cresc.

marți, 21 iunie 2011

Bine te-am regăsit, vară!


Iubirile vin, de cele mai multe ori, nechemate şi pleacă fără salutul de rămas bun.
Unele le uiţi, altele nu...
Toate rămân legate de un gest, un anotimp, de un semn care, din când în când, îţi aminteşte cât de îndrăgostită ai fost, şi râzi...

E uşor să râzi după ce timpul a cicatrizat rana din inimă...

Pentru mine vara e un anotimp care îmi aminteşte de iubirile pierdute. Acum, după mai bine de 20 de ani, a venit vremea să fac pace cu trecutul, să mă bucur de vară şi să mă gândesc doar la imprevizibila zi de mâine...

Bine te-am regăsit, vară!

miercuri, 8 iunie 2011

Din Mamaia, cu drag...


Marea Neagră...
Mă încântă nuanţele superbe de albastru. Aici e locul unde cerul se ridică din aşternutul valurilor şi devine câmp pe care înfloresc, noaptea, stelele...

La malul mării, fericiţi şi frumoşi, se joacă îngerii.
Am surprins un îngeraş, fără aripi, care mi-a făcut orele de plajă suportabile...


De la Mamaia, gânduri bune!
Cu drag...

luni, 6 iunie 2011

Călător în drum spre mare...

Maşina aleargă pe şoseaua mărginită de arhipelaguri de maci, somnoroşi, treziţi de noi veselii călători ce merg grăbiţi la reîntalnirea cu marea. Drumul e liber. Lanuri de grâu, ciripit de păsărele, bucuria copleşitoare din suflet şi flori multe, de toate culorile, dar timizi si superbi, vestitorii verii – Macii.

Evadată din închisoarea oraşului, nu ştiu ce să fac cu libertatea. Mă deranjează soarele. Îmi pun ochelarii. Mă deranjează perfecţiunea naturii şi rămân fără cuvinte.

Fericirea asta gratuită emoţionează.

Unde sunt cuvintele pe care toată iarna le-am pus la treabă, unde sunt metaforele care îmi ţineau sufletul la lumină? Toate s-au risipit speriate în faţa sublimului, iar bietul suflet a rămas gol. De goliciunea lui râde soarele şi se înroşesc macii. Îndrăgostit de flori, vântul se plimbă glumeţ si nepăsător printre parfumuri şi petale.

Eu, călător în drum spre mare, sunt pedepsită să scriu o poveste...

vineri, 13 mai 2011

Rămas bun!

Astăzi se împlineşte un an de când tata a plecat în veşnicie... E greu, tare greu să te desparţi de un părinte. Şi-a pus mâna sub cap şi a refuzat să se mai trezească. Obosise!

În ultimul timp, tată, devenisei un lup singuratic. Eu, prea ocupată cu viaţa, cu ziua de mâine, te ştiam acolo. Erai Sfinxul care îmi proteja existenţa. Iartă-mă, iartă-mă pentru faptul că nu am fost nici foarte deşteaptă, nici foarte norocoasă. Cu toate acestea, singurul lucru de care te-ai plâns a fost că nu m-am născut băiat. Îţi aduci aminte când îmi spuneai că o femeie frumoasă e singură, dar una deşteaptă are Universul la picioare? Aveai dreptate! Acum vorbesc cu fotografia în care tu erai Sfinxul, tată, iar eu o gărgăriţă...
Rămas bun! Mă bazez pe tine că o să mă aştepţi, să mergem în vizită la bunici şi să bem un "vinişor" cu stelele...

P.S: Ştiu ca îţi plăcea foarte mult muzica populară, naiul fermecat al lui Gheorghe Zamfir, dar am ales să postez o melodie a lui Ştefan Hruşcă, pentru că mai surprins ascultând melodia asta şi plângând. Nu ai întrebat nimic, mai mângâiat şi ai plecat, dar îţi spun acum de ce plângeam: era prima decepţie în dragoste! Aceeaşi tristeţe devastatoare am simţit când tu, tată, ai închis ochii şi... am rămas singură...
De atunci, nu mai am linişte, sunt o frunză rătăcită într-o lume fără copaci.
..

duminică, 8 mai 2011

De vorbă cu...

În biserică se odihnesc icoanele. Priviţi dintr-o parte, sfinţii parcă au aţipit. Sunt singură! Eu şi Dumnezeu. Faţă în faţă. Nu-i cer nimic. Biserica goală e sanctuarul în care timpul nu mai are nici o importanţă. E locul în care bătăile inimii încetinesc şi viaţa capătă nuanţa de verde crud a primăverii. În oraşul de dincolo de uşa masivă a bisericii, plouă!

Ce face Dumnezeu atunci când pe pământ, plouă?

Pe catapeteasmă Isus zâmbeşte înţelegător. La urmei urma sunt om, iar întrebările care îmi vin în minte le adresez celui înţelept: Tatălui! Simt pe creştet mângâierea palmelor sale nevăzute, iar în sufletul meu se face linişte. Îi mulţumesc, mă închin şi părăsesc biserica. Aprind lumânări pentru cei dragi, plecaţi să construiască căsuţe în rai, să-i anunţ că nu i-am uitat...

Acum, ştiu ce face Dumnezeu când plouă...
Mângâie sufletele triste, pe creştet!

vineri, 6 mai 2011

Cu o floare...

Cineva, care mă cunoaşte de mulţi ani, mi-a trimis pe email un videoclip al Oanei Sârbu! Eu, la rândul meu, vi-l fac cunoscut şi vouă, dragilor mei prieteni din blogosferă şi vă invit să ascultaţi, cu mare atenţie, versurile piesei.

Nu-i aşa că o melodie superbă deschide în suflet nimfele fluturilor, colorând în curcubeu viaţa?


miercuri, 4 mai 2011

Pledoarie pentru viaţă


Sunt momente grele, când spui:
- Gata, nu mai am putere să mă ridic! Viaţa e un luptător lipsit de fairplay! Lovitura din spate, nu am merita-o. A fost prea violentă, prea puternică, greu de parat.
Dar, încet-încet, reînveţi cum se merge împotriva furtunii, devii din ce în ce mai sigur, te reechilibrezi. Înveţi să te bucuri, să respiri, să râzi... Sfidezi duşmanul! Redevii Om! Nu există nici un motiv de capitulare... Nici unul! Viaţa e un miracol, care trebuie trăit şi acceptat. Tinerii, mai ales, sunt predispuşi la acte de capitulare neînţelese.

Măi copii, sunteţi frumoşi, sunteţi aleşi pentru viaţă, luptaţi din toate puterile să trăiţi, căutaţi-vă refugiul în cărţi, în muzică, în artă... Lăsaţi deoparte ispita drogurilor şi a filmelor stupide. Construiţi-vă un viitor, învăţând! Puteţi deveni orice vă doriţi, pentru că tinereţea înseamnă dreptul la visare, dar mai ales învăţaţi să fiţi oameni! Fericirea trebuie sa fie sinceră şi palpabilă, dar nu permanentă. E usor să-ţi induci starea de fericire artificială, greu v-a fi să te întorci la realitate şi să constaţi că ai pierdut timpul...

Bucuraţi-vă de fiecare zi din viaţă şi trăiţi-o demn, ca şi cum de sinceritatea gândurile voastre depinde existenţa întregului Univers!

vineri, 29 aprilie 2011

Am fost prinţesă!

Clipa aceea, care în realitate a durat o zi, a fost...

Am trăit-o! Era 10 iunie, ziua când am fost mireasă. Privind fotografiile de atunci, cred că am fost o singură dată în viaţă prinţesă. Atunci! Parura era o coroniţă de perle finuţă, de care aveam prins un voal scurt, dublu, care îmi ajungea undeva la mijlocul spatelui. Rochia era simplă. Îmi lăsa umerii dezgoliţi, urmărea talia subţire până sub şold, apoi exploda într-un cloş învolburat. Purtam o pereche de săndăluţe cu toc foarte înalt. Cerceii erau două fundiţe din aur, iar, după cununia religioasă, pe degetul inelar, verigheta...

Kate frumoasa prinţesă, mireasa superbă de astăzi, mi-a amintit de tinereţea mea. De singura zi în care mi-am dorit să fiu fericită!

Am fost doar... prinţesă!

sâmbătă, 23 aprilie 2011

Noaptea de înviere


Venisem mai devreme şi reuşisem să ne strecurăm, undeva, în faţă. În biserica întunecată ne cuibărisem într-o strană, lângă perete, şi aşteptam să înceapă prima slujbă de înviere din viaţă. Aveam 15 ani. Plecasem din sat, eram liceană şi curiozitatea m-a făcut să vin şi să asist la slujba din satul unde învăţasem, din spusele părinţilor şi ale bunicilor, despre Isus. Îmi aţintisem privirea spre o fereastră prin care zăream o cruce şi un copac înflorit, pe un cer înstelat. Lângă mine, prietena mea, Mioara, mă ţinea strâns de braţ.

Preotul ieşi din altar, cu o lumânare aprinsă şi cu voce puternică, cântată, îndemnă:
- Veniţi de luaţi, Lumină!
Mâini întinse culegeau scântei de înviere şi luminau chipurile oamenilor cunoscuţi. Nimic mai frumos nu mi-a rămas în minte ca acele chipuri sfioase, tremurătoare în lumină. Când mi se face dor de Dumnezeu, închid ochii şi văd cum se aprind lumânările în mâinile şi ochii sufletelor adunate să se bucure de marea taină. Sfinţii, pictaţi în mărime naturală, pe zidurile bisericii, păreau că deschid aripile ca să ne cuprindă şi să ne mulţumească de credinţă. Lacrimile îmi trădau emoţia. Simţeam că am făcut primul lucru important din viaţă.
- De ce plângi, Aris?
- De prea multă bucurie, Mioara, de prea multă bucurie!

Ascultam vocea preotului. Nu, nu cu urechile - cu inima. Mă uitam fix la lumina din mână şi călcam pe urmele lui Isus. Glasul clopotului scutura florile copacilor din cimitir şi fiecare cruce, ce însemna un nume plecat în veşnicie, părea o treaptă pe care EL urca spre cer. În satul meu Isus învia, aşa cum învia în somptuoasele catedrale ale lumii.

Ne-am strecurat afară. Era ora 4 dimineaţa. Slujba nu se terminase, dar noi am plecat. Cântau cocoşii în satul înflorit, gătit de sărbătoare, lung şi melodios, anunţând dimineaţa Paştelui. Cerul se înnourase. Noi vorbeam despre toate şi... nimic. Lucruri fără mare însemnătate. Pe marginea drumului ardea o lumânare, la capul beţivului satului. Cineva îi aprinsese lumânarea, pe care o avea pentru slujbă, şi i-a pus-o la cap. Şi pentru el... Hristos a înviat! Sforăia în iarbă, chircit, cu mâinile între picioare şi cu o sticlă de vodcă în buzunarul hainei. La spatele lui, un câine se făcuse ghem şi îi ţinea cald. Alături, o punguţă cu 2 ouă roşii şi câteva felii de cozonac. Eram obosite, dar am râs. După emoţia trăită, râsul ne făcea bine. Ne-am continuat drumul. Am trecut pe lângă căminul cultural. Răsuna muzica în boxe. Totuşi, nu era nimeni în discotecă.Tinerii erau la biserică. A fost ultimul an în care primăria a organizat un asemenea eveniment în noaptea de înviere. Comuniştii nu se puteau pune cu credinţa.

Am ajuns acasă. Ne-am luat rămas bun. Peste câteva ore plecam la internat. Ne despărţeam pentru mult timp.
- Să-mi scrii, Aris!
S-a trezit vântul. Zarzărul, de la poartă, plângea cu flori...

În urmă cu trei ani, lângă biserica primei învieri a tinereţii, s-a mutat Mioara. Vestea a venit în săptămâna patimilor. Nu i-am scris niciodată, dar regret în fiecare zi. Trec, din când în când, să mai vorbesc cu ea, dar vorbele mele se duc în vânt, aşa cum s-a dus rugămintea unui prieten.

marți, 19 aprilie 2011

O fi bine?

De la o vreme sufăr de insomnie...
Ca un paradox, cu cât sunt mai obosită cu atât dorm mai puţin. După trei-patru ore de somn mă trezesc şi ies la plimbare. Nu, nu prin oraş, prin gând!

V-aţi plimbat vreodată prin gândurile voastre?
Noaptea, la ceas de taină când oraşul e tăcut, am descoperit că e plăcut să rememorez amintiri, să-mi refac viaţa punând cap la cap întâmplări şi vârste. Probabil acesta este motivul pentru care am început să scriu, dar odată scrise amintirile se ascund.

E adevărat că mă eliberez dar... parcă rămân singură...

vineri, 15 aprilie 2011

Brrr, vin floriile?


La mijloc de aprilie e frig...
Mâine vin" floriile cu soare şi soarele cu florii". Da, de unde! Miroase a zăpadă, iar copacii care au apucat să înfloreasca stau rebegiţi şi nedumeriţi de pedeapsa care a căzut pe florile lor...

Am chef de ceartă, dar nu am cu cine! M-aş certa cu timpul, i-aş arunca în faţă toate durerile, să-mi rămână gândurile curate ca un cer senin. Nimic nu mă îndeamnă să mă apuc de curăţenia de Paşti. Cred că mă voi pedepsi, pentru lene, alergând pe faleză şi topind câteva sute de grame din huzurul de iarnă. Să-mi primenesc gândurile şi să mă bucur de înflorirea copacilor părăsiţi de primăvară.

Cu dor de păpădii, de soare blând şi ciripit de păsărele, mă duc să conving primăvara că mâine vin floriile!
P.S:
Fotografia aparţine domnului Popa Emil!

miercuri, 13 aprilie 2011

13 aprilie? E ziua mea!


Uneori, îmi doresc ca ziua aceasta să dispară din calendar. Să rămân pe chip cu anul care pleacă. Nici măcar nu salută, iar eu îl voi pomeni toată viaţa. Ehei, când aveam ... ani! Nu sunt mulţi, nici puţini, sunt doar un număr - par sau impar - ce contează? O viaţă minunată! Poate cu prea multe lacrimi, dar jumătate din ele au fost de fericire. Ştiţi ce frumos plâng de fericire? Lacrima aceea neanunţată e o perlă şlefuită în zbuciumul sufletului meu.

Azi, sunt ocupată, colecţionez perle!








sâmbătă, 9 aprilie 2011

Pianistul - (proză arhiscurtă)

Degetele lui scoteau din clapele instrumentului sunete clare, minunate. Prin mintea auditoriului se perindau peisaje pitoreşti dintr-o ţară necunoscută. Îl acompaniau privighetorile şi foşnetul pădurilor, ape învolburate de munte şi ţărani frumoşi cosind fân în zile însorite de vară. Era o muzică ce descria frumuseţea unui neam umilit, dar niciodată supus. S-a ridicat în ropote de aplauze, a salutat publicul şi a ieşit din scenă.

Un talent nedescoperit de semenii lui - Bogdan Alin Ota!
Era român şi tocmai le predase vikingilor o lecţie de geografie.

luni, 4 aprilie 2011

Nehotărâta...


Primăvara se joacă de-a "v-aţi ascunselea" cu noi... Pare, a fi, un jucător priceput dacă a trecut luna martie şi încă nu am reuşit să dăm de ea. A venit aprilie, dar nu am văzut copaci înfloriţi. Mai apare câte unul în vis dar... visele fug dimineaţa, iar eu rămân cu speranţa că mâine...

Nehotărâtă mireasă, îmbracă superba rochie, aşează-ţi voalul şi urcă în trăsură!

Binecuvântează florile şi ia în stăpânire pământul!
Să explodeze verdele şi să vină păsările înstrăinate!
Mâine dimineaţă, când mă trezesc, vreau să cânt de bucurie că trăiesc... Primăvara!

joi, 31 martie 2011

Raportul de seară


Întârzie noaptea!
Înainte de a-şi lua în primire locul de muncă, s-a oprit la o mică bârfă cu soarele. Oraşul cochetează cu nehotărâta primăvara, femeile au invadat magazinele cu pantofi, iar bărbaţii discută despre intrarea triumfală a României în război.
Noaptea a început să tragă draperiile cu stele. La ferestre licăresc monitoarele calculatoarelor. Copiii s-au apucat de lecţii. Tinereţea, neliniştită, iese la plimbarea de seară şi regizează vise, iar dragostea?

Dragostea are o migrenă. Stă întinsă în pat şi urmăreşte, la televizor, evoluţia divorţurilor mondene.

marți, 29 martie 2011

Uliţa cu poveşti - (proză arhiscurtă)


În august, când se făcea porumbul fraged şi bun, în lapte, cum spuneau părinţii noştri, înfingeam un ştiulete într-un băţ şi îl frigeam la focul pe care îl aprindeam, seara, în mijlocul uliţei. Vara ne urmărea dintre stele, iar eu spuneam poveşti. Multe din ele le citeam în cărţile împrumutate de la biblioteca şcolii, dar schimbam numele personajelor şi le făceam reale. Acolo, în mijlocul uliţei, cu prietenii mei minunaţi alături, descifram viaţa.

Unde sunt copiii cărora, în nopţi splendide de vară, le spuneam poveşti?

luni, 28 martie 2011

Hoaţa - (proză arhiscurtă)

Am căzut!

Lacrimi mari şi suspine de plâns mă încearcă dar, vitează şi încăpăţânată, înghit în sec uitându-mă urât la copacul care nu se lasă cucerit. M-am ridicat hotărâtă, să mai încerc odată. Mă agăţ voiniceşte de trunchi, apuc prima creangă şi urc în coroana bogată, dar alunec şi aterizez, dureros, pe pământ. Oftând, resemnată, dau să-mi scutur ţărâna din haine şi... în palme aveam vaselină.

Bunicul veni, râzând, şi îmi întinse o strachină în care se lăfăiau, fudule şi parfumate, vreo 20 de zarzăre.

duminică, 27 martie 2011

Condamnatele - (proză arhiscurtă)


Condamnate de ţara pe care o definesc, de poporul care le-a folosit timp de două mii de ani. Resturi, bucăţi neterminate sau neîncepute, dezintegrate, uzate, schingiuite şi scuipate printre dinţi. Au avut zile de glorie când erau scrise cu aur şi păstrate în altare, când oamenii care le cunoşteau erau priviţi cu respect şi consideraţi genii.


Dar, azi... stau atârnate ca pânzele de păianjen în lumina soarelui de toamnă, triste şi umilite în aşteptarea unei sentinţe. Ele, nevinovatele, frumoasele şi doinitele cuvinte ale limbii române.

joi, 24 martie 2011

Înţelepciunea unui prunc - (proză arhiscurtă)


Într-o primăvară, la marginea satului, doi tineri făceau vălătuci, din lut şi paie, pentru căsuţa pe care o construiau. În curte, dintr-un ochi de apă, două rândunele luau în cioc nămol şi beţişoare. Zburau sub acoperişul unei troiţe unde zideau la cuibul lor. Pe drum, o mamă şi un copil se închinau la troiţa cu Isus răstignit. Mama îi spunea copilului: Ne rugăm pentru suflet! Copilul întrebă: Ce este sufletul? Mama răspunse: E un diamant! Copilul gândi: În căsuţe de lut, trăiesc suflete de diamant!

miercuri, 23 martie 2011

Cu bine, Elizabeth!



Azi, a plecat Elizabeth Taylor!
Nu ştiam de ce s-a posomorât vremea brusc...
După ce soarele promitea, dimineaţă, o zi superbă, după ce chiar eu am avut o zi minunată, la prânz, când am citit vestea m-am întristat şi am făcut echipă cu griul timpului.

Cu bine, Elizabeth!

marți, 22 martie 2011

yin - yang (proză arhiscurtă)


Dimineaţa soarele părea somnoros şi mirat. Ea plângea, el dormea. La amiază soarele îi pândea din colţul geamului. El fuma, ea împacheta. Se instala primăvara. Aterizau cocorii. În iarbă gărgăriţele îşi colorau aripile. La ora când ziua se despărţea de soare el, cu un pahar în mână, plângea după fericire. Ea, în gara despărţirilor, cu o eşarfă colorată făcea semn cireşilor să înflorească.

A doua zi soarele s-a trezit. Mirat. În grădina răsăritului se certau bobocii fragezi ai cireşului.
Motivul? Cine înfloreşte primul? El? Ea?

Despre frumos...


Cu mare tristeţe am observat că foarte puţini tineri citesc...
De când exist, în lumea virtuală, descopăr multe bloguri care nu spun nimic.
Culmea e că sunt foarte mulţi interesaţi - 50, 100 de oameni - care s-au înscris, să fie prezenţi, la naşterea nimicului. Ce se întâmplă?
Dacă nu mai am ce spune, închid blogul. E simplu. Sau specific, undeva, la vedere:
Oameni buni treceţi mai departe.
Blogul meu e despre nimic.
Nu pierdeţi timpul!
Citiţi altceva...

E adevărat că sunt şi mulţi scriitori, dar puţini cititori. Trăim vremuri triste... Noi suntem trişti. Din când în când alunec în prăpastia asta şi eu, dar revin pentru că îmi place viaţa, iubesc oamenii, îmi place să citesc...
Găsesc, întotdeauna, portiţe de evadare în bucurii simple.

Vin zile superbe de primăvară!
Să înflorim împreună şi să ne trăim momentele de bucurie şi tristeţe scriind... Despre frumos!

vineri, 18 martie 2011

Fericirea e albastră - (proză arhiscurtă)

De copil visase perdeaua albastră de mătase. Abia acum, la maturitate, când era pe punctul de a deveni bunică, o descoperise într-un magazin de lux. A intrat şi a mers ţintă spre femeia, din magazin, care aranja marfa pe rafturi. Fără nici o introducere comandă 3 metri, dar în clipa aceea primi, pe telefon, următorul mesaj: "S-a născut nepoţica! Are ochii tăi, mari, albaştri!" A făcut semn, vânzătoarei, că renunţă la perdea. Deja în casă era prea mult cer! Râzând, ieşi la întâlnirea cu soarele...

miercuri, 16 martie 2011

Vis de primăvară



Când cerul plânge,
râde, în hohote,
pământul.

Iscodesc, pe crengi, mugurii...

Verde, piatra de smarald a inelului
ce ne promite inima,
jertfă eternă,
iubirii.

Albastrul de cer,
verdele timpului,
culori împrumutate din curcubeu
şi pictate
pe rochia de bal
a primăverii...

Eu?
Dansez în albul înflorit
al livezilor
ce viscolesc eternitatea...