sâmbătă, 31 iulie 2010

...un sfat...

...In viata cuiva nu intri cu ghetele pline de noroi, te descalti si-ti ceri voie sa intri... pentru ca viata e o intelegere intre om si Dumnezeu... nici un grad de rudenie nu ne da dreptul sa avem pareri, sa dam sfaturi si nici sa emitem judecati de valoare. Intelepciunea ni se da dupa varsta de 30 de ani si incepe sa se aseze in trepte, pe care avem de ales daca le urcam sau nu... Multi din noi nu o fac, dar apoi sunt nevoiti sa sara cate doua, pentru a-si raspunde la intrebarea:
-Care e rostul vietii mele?
Si totusi, nu e tarziu niciodata sa cautam o cale de a trai in armonie cu noi insine... Inainte de a dejnadajdui, sa cautam repere de echilibru si stabilitate...Aici este secretul vietii, sa nu lasam frica sa-si faca loc in inimile noastre... Frica, nu vine din rai!

vineri, 30 iulie 2010

Domnului Beligan... cu respect

Intamplator (oare?) am descoperit un interviu dat de Radu Beligan... M-a impresionat atat de mult incat am stat zeci de minute ca un copil cu degetul in gura ascultand... De ce suntem surzi, de ce suntem orbi, de ce sintem atat de limitati si nu vedem ce oameni, ce caractere, ce profesionisti sunt acesti mari actori? La cuvintele frumoase care i- au fost adresate maestrului acesta raspunde:
-Mi-am facut datoria!
Daca acest minunat actor si-a facut datoria, noi ce-am facut? Nu am putut aprecia talentul... Cate lipsuri, cata naivitate si ignoranta in capul unei natiuni atat de inzestrate... Oricate regimuri politice mai bune sau mai rele, mai competente sau mai incompetente, ar guverna tara asta, nici unul nu poate lua ce am primit in dar de la divinitate; marile valori... Acestea au rezistat si au ajuns in sufletul romanului pentru ca au trait cu noi, au vorbit aceeasi limba cu noi, dar meseria si-au facut-o desavarsit... Au imortalizat personaje, au dat viata operelor genialilor scriitori romani si straini, au imbogatit cultura... Vai, de natiunea care nu-si respecta valorile, caci v-a ramane fara viitor...
Sa fii sanatos, Domnule Beligan!

Acasa...

In spatiul satului meu de la tara totul miroase a vara, a fructe, a lapte proaspat muls si a flori salbatice. Aici criza nu a venit si nu v-a veni niciodata de teama ca nu v-a fi recunoscuta... Saracia oamenilor e o stare de bine, nimeni nu fura pentru ca nu are ce, toti locuitorii au cam aceleasi averi... putini din ei ceva in plus, o vacuta sau un mic magazin cu cele necesare paine, ulei, zahar... nimic scump. nimic care sa-i imbogateasca... Vin rar, dar atunci cand merg la tara imi incarc sufletul cu aerul minunat care ma face sa plutesc de bucurie... bucuria copilului ratacit care isi gaseste drumul... Copiii sunt fericiti si liberi... Nu au perspective, dar ce conteaza? Cine mai are perspective in ziua de azi?... oricum daca vrei sa-l faci pe Dumnezeu sa rada spune-i ce planuri ai... Scoala mai are cativa copii, dar nu este abandonata, inca... e vie, traieste ... Satul e imbatranit, cei tineri au plecat in strainatate sa-si construiasca un rost, iar copii sunt la bunici... intr-o eterna vacanta la bunici...
Nu e nici o urma de tristete, totul e normal... mai e cate o nunta, mai e cate o inmormantare, asa trec vesniciile la tara... O viata pentru oamenii cu prea mult suflet si o multime de sperante pentru copiii lor...
Pe bancuta casei mele de la tara, stau cu vara de mina si la taifas cu soarele in fiecare dimineata de copilarie, pentru ca atunci cand merg la tara raman copil. Pentru totdeauna! Copilul parintilor mei... Sunt fericita!

miercuri, 28 iulie 2010

Cine este Dumnezeu?

Cine este Dumnezeu?
Dumnezeu e o forma de energie pozitiva care ne calauzeste viata, e acea mireasma minunata de floare udata de ploaie, este luminita candelei din fiecare casa, este cuvantul din fiecare rugaciune spusa seara la culcare, este lacrima curata a fiecarui copil nou nascut , este prima frunza care pleaca toamna si primul fulg de nea care anunta iarna, e suspinul dragostei si acceptarea iertarii in sufletele chinuite si triste, e fiecare biserica ce isi striga copiii sa asculte vocile ingerilor...
Dumnezeu e in tot si toate, intinereste cu noi, iubeste cu noi, sufera cu noi si plange cu noi, iar uneori moare odata cu noi. Asfel, descoperim ca nu suntem niciodata singuri... Descoperim ca nu avem doar drepturi, avem si responsabilitati... una din ele ar fi sa avem decenta de a recunoaste ca fara Dumnezeu nu suntem nimic, si seara la ora bilantului sa-i multumim ca ne-a mai daruit o zi si sa-i spunem:
-Iarta-ma Doamne, in prostia mea nu am stiut ca tu mi-ai daruit Drumul, dar eu am ales cararea...

luni, 26 iulie 2010

optimism

Cand ma apasa viata si stiu ca sunt la mana norocului imi propun sa fiu fericita... Da, daca o lacrima ma face fericita vreau s-o plang, daca un curcubeu ma face fericita vreau sa-l visez, daca o poezie imi da iluzia fericirii , vreau s-o citesc... Nu ma pot reinventa, pot doar sa ma caut, sa ma strig si sa ma scot in lumina... Acolo e locul vietii...

duminică, 25 iulie 2010

Avem scriitori exceptionali...

Nu cred ca o carte are atata putere sa-ti schimbe viata, dar cred ca ti-o poate inobila, ii poate da valoare si mai ales , o carte schimba mentalitati bolnave… Sunt o persoana timida, care si-a gasit un refugiu in carti si un mod frumos de a-mi petrece viata, nu-mi place zgomotul, nu-mi place prostia afisata, sunt permanent in cautarea rafinamentului si a valorii. Stiu, suna putin ciudat, ca in societatea aceasta sa mai existe oameni simpli cu astfel de idei, dar ma consider favorizata ca fiinta umana, pentru acest dar minunat… sa am puterea de a nu ma amesteca cu necivilizatii, pentru ca in fond omul toata viata trebuie sa se depaseasca, sa se cizeleza si sa se educe pentru a deveni nemuritor in spirit… Voi reciti “La Medeleni” si sper sa ma ajute sa-mi curat sufletul de mizeria prezentului… Astazi mi-am amintit ca a existat un Ionel Teodorenu absolut genial, un cititor de suflete si un mare romancier…O Valoare incomensurabila a literaturii romane, o bijuterie valoroasa de pastrat in seiful sufletului...

sâmbătă, 24 iulie 2010

Introspectie...

Intunericul e o pedeapsa a luminii... Noaptea e o forma de sublim a intunericului, caci doar noaptea stelele se lasa admirate... Si asa suntem martori a luptei ce se duce de mii de ani intre intuneric si lumina, intre iubire si ura, intre minciuna si adevar, intre viata si moarte.... toate ajutandu-ne sa ne descoperim personalitatea si sa recunoastem compromisul la care suntem supusi pentru a supravietui... care dintre noi nu a trecut dintr-o stare in cealalta pentru a-si justifica un punct de vedere? care nu a considerat cel putin odata ca detine adevarul absolut?...
Poate in cautarea perfectiunii am omis lucrul cel mai important: nu suntem creeati perfecti, indoielile ne dau sansa de a descoperi ca avem o misiune ... aceea de a fi buni, altfel ne devoram unul pe celalalt si distrugem civilizatii... pentru ca: " doar gandul e real, materia e o iluzie..."

joi, 22 iulie 2010

ma mint ca-i vara...

Vara, ca anotimp, implica notiunea de perfectiune.... este anotimpul veseliei, al exuberantei si al soarelui... daca as alege o vacanta perfecta a-si dori sa fie o calatorie in timp... Sa ma intorc in acele vremi cand copilaria era o poveste, iar eu copilul, traitor in acea poveste... cand fiecare fluture trezea o mirare si fiecare trezire de dimineata, o placere...
Nimic nu se compara cu viata vazuta prin ochii copilariei, cele mai frumoase orase ale lumii nu reprezinta nimic in comparatie cu descoperirile pe care le face copilul curios din fiecare din noi... Dimineata de vara cu picioarele goale prin iarba, fugarind puii hoinari de gaina, sau pandind iedutii si urmarindu-le jocul sprintar in jurul caprei...aceasta e perfectiunea unei vacante traite si cautate acum de omul matur care-si redescopera amintirile in rasaritul altor dimineti de vara...
Din pacate, amintirile devin pretioase atunci cand constientizam ca sunt unice, irepetabile si fragile... Da, fragile ca o ceasca de portelan veche, mostenire de familie, plina cu primele fructe de zmeura pe care le aducea bunica dimineata din padure... Cescuta a iesit biruitoare in lupta cu timpul si troneaza in vitrina unui apartament de oras, monument al copilariei si al unei veri de poveste...

Cuvantul...

Cuvantul e o forma de ambalare a sufletului si ar trebui sa fie moneda de schimb... Ma trezesc uneori vorbind si facand terapie cu propriile ganduri... Nu inteleg oamenii care vorbesc doar de dragul de a-si auzi vocea sau pentru a-si face cunoscute frustrarile... Dumnezeu, in marea lui bunatate, ne-a dat aceasta forma de exprimare nu doar pentru comunicare, ci si pentru a ne putea elibera frumosul din noi... Totul in jurul nostru este de o frumusete perfecta, numai NOI creatiile facute dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, ne incapatinam sa ne transformam in monstri... Trebuie sa meditam la ceea ce suntem si sa perfectionam cuvantul, fara sa dominam sau sa strivim continutul, ci sa il inobilam...
Dimineata obisnuiesc sa citesc presa, nu pentru a-mi incepe frumos ziua, doar pentru a fi informata... Stim cu totii ce inseamna presa in ziua de astazi, dar atata lipsa de profesionalism si atata incultura mi se pare absurd sa aiba pretentia de a mai fi numiti jurnalisti, barfitorii care-si dau cu parerea in presa... Jenant... pentru ce au mai facut niste facultati, daca tot ce trebuie sa faca pentru a-si exercita meseria, este doar sa preia niste barfe? ...
Stiu, blogul meu are un titlu pretentios, dar oare evolutia nu inseamna si o perfectionare a formei vitale de exprimare? Ma intreb si eu, trista astazi si cu rezervele de frumos pe avarie... Imi poate raspunde cineva???

sâmbătă, 17 iulie 2010

despre tristete...

E grea tristetea... Nu iti mai gasesti echilibrul si incepi sa-ti pui intrebari existentiale... Intri in conflict cu viata si nu te mai regasesti... Oamenii dispar, se ofilesc si pleaca in asteptarea unei noi primaverii, daca cei ajunsi la o anumita varsta le acceptam mai usor plecarea, celor tineri nu suntem capabili sa intelegem... De cateva zile nu pot sa gandesc frumos, ma simt ca intr-o inchisoare si aproape ca mi-au paralizat gandurile...

joi, 15 iulie 2010

Vacanta perfecta...

e vacanta de copil, cu sotii facute in vremea copilariei, cu veri frumoase si bunici de poveste, cu lumea aceea veche privita cu inocenta unui copil care descopera viata... Diminetile de vara cand cu ochii carpiti admiram soarele si ma bucuram ca vacanta de abia a inceput... nostalgia mirosului de caisa coapta adunata de pe jos, mirosita si muscata pana la sambure, lasand zeama dulce sa se prelinga pe barbie... Doamne, ce dulci erau caisele in vremea copilariei si a vacantei in raiul bunicilor... nostalgia acelei casute acoperite cu stuf unde albinele salbatice isi depozitau mierea, iar in arsita amiezii aceasta incepea sa se prelinga in stropi de chihlimbar...
Apoi asteptam magia inserarilor, cand se deschideau florile de regina noptii si dupa o zi de munca bunicii depanau amintiri, iar eu adormeam leganata de glasul lor cald si domol, asa cum numai bunicii vorbesc... si tresaream de spaima ca maine se termina vacanta...vacanta perfecta? a ramas in amintirea unei nepoate fara bunici, dar cu amintiri care o sa o vegheze toata viata...

mi-e dor de mare...

A inceput o noua zi... In mintea mea recreez marea... O vad prinsa in rasarituri si apusuri de soare si caut in eternitatile traite, fotografii imprimate in suflet. Ne-am mai intalnit undeva? am mai trait vreodata in marginea unei mari? am mai vazut vreodata zbuciumul unei mari nesupuse?... Excursiile copilariei mi le amintesc vag, iar mai tarziu am vazut marea doar de cateva ori, dar intotdeauna mi-a inspirat teama, teama de nemarginire, de imensitate, de libertate... In cochilia in care ne ducem viata avem limite si reguli, marea este o copie a eternitatii si o oglinda a universului... Daca sunt atenta il vad pe Dumnezeu inventariind stelele...

miercuri, 14 iulie 2010

despre un om minunat... numai de bine

Radioul de dimineata imi aduce o veste teribila... Nu o accept decat in real, in suflet refuz s-o primesc si cu atat mai putin s-o inteleg... Mi-ai fost draga, Madalina si o data cu tine mai furi un zambet si un refren al tineretii mele, care treptat ramane fara urme... E greu sa-ti pierzi parintele, sa pierzi un menestrel iscusit si frumos, cu ce-mi mai innobilez viata??? Un an in care invat sa imbatranesc....

marți, 13 iulie 2010

Meditatie

Suntem supusii timpului, ii dam valoare si-l incoronam rege, dar oare timpul este stapinul vietii noastre? Privind retrospectiv mi se pare ca este vorba doar de calitatea si valoarea pe care o are
momentul trairilor, al deceptiilor si al luptelor castigate, calitatea pe care o dam amintirilor si cum apreciem clipa, ca submultiplul timpului... Costisitoare filozofie a timpului, cand il putem defini simplu: o mare de picaturi de roua, adunate in causul palmei si aruncate in viata pentru a hrani un destin...

duminică, 11 iulie 2010

Ador ploaia!

Joaca cuvintelor e o metoda de a-mi camufla tristetea si de o face suportabila... ploaia, care stapaneste anotimpul acesta nedefinit, imi impune stari de nostalgie si de redefinire a frumosului. Ador ploaia, dar are un efect apasator asupra psihicului si imi tine ochii legati de pamant... In luna iulie totul e de un verde smarald minunat, fiecare firisor de iarba are o lacrima, iar atmosfera e plina de racoare si miros de nori... Probabil, a coborat cerul pe pamant sa spele murdaria sufletelor si sa ne forteze sa imaginam curcubee... Curios, chiar nu am vazut nici un curcubeu dupa trei saptamani de ploi... Unde s-au ascuns?

in loc de prefata

De luni de zile ma gandesc sa ma apuc de scris, nu pentru ca as avea ce, ci pentru ca as avea nevoie sa-mi limpezesc mintea si s-o matur de iluzii... Prezentul ofera doar insatisfactii, iar evadarea in visare imi permite sa suport viata, s-o carpesc si sa ma mint ca e frumoasa si implinita... Un jurnal nu distruge destinul nimanui, poate doar lumineaza bezna prin care orbecai si face sa dispara frica...Cand in jurul meu sunt doar calamitati si stiri de presa apocaliptice, trupul ramane aici, iar gandul liber ca un pescarus in largul marii deschide sufletului poarta sperantei...