marți, 12 octombrie 2010

Bunicul dintr-o lacrimă de chihlimbar

Mi-am amintit astăzi de culesul viilor în povestea copilăriei, de mirosul de strugure copt şi măreţia unei vii neculese, de bucuria primului ciorchine gustat la capăt de rând şi veselia de pe chipul oamenilor veniţi să ajute din plăcerea de a fi împreună şi de a-şi împărtăşi amintiri. Iubesc oamenii, pierduţi în timp, care mi-au lăsat copilăria atât de frumoasă şi cu multe poveşti ce-mi luminează viaţa!

Din acel minunat trecut de lumină a rămas doar via şi nucul care mă ajută să nu uit.


Când Bunicul alegea ziua în care se culegea via, toţi nepoţii de la sugari la şcolari, obligatoriu, nu aveam nici un motiv să nu fim prezenţi. Dimineaţa ne adunam toti, părinţi, vecini, neamuri şi plecam la vie. Aveam de mers cam 3 kilometri pe jos, dar treceam printr-o pădurice de pe malul râului şi era atat de frumos! Înarmaţi cu găleţi şi cosoare, dar şi multă voie buna, ne aşezam în capătul rândurilor.

Bunicul spunea Tatăl Nostru, făceam toţi o cruce mare şi spuneam în cor: Doamne-ajută! Apoi ne scufundam în parfumul tamâios-brumat al strugurilor. Butucii de vie erau ridicaţi pe araci înalti cât un stat de om voinic, iar ciorchinii din vârful aracilor rămâneau neculeşi, dar nu era nici o supărare. Ei îndulceau păsările văzduhului, iar iarna se transformau în stafide care dădeau bietelor păsărele putere să îndure gerul.
Bunicul nu culegea niciodată pentru că el era mândru de munca lui de un an întreg.
Venea în urma culegătorilor şi aduna boabele căzute pe jos şi ignorate mai ales de noi, copiii, care ne luam la întrecere cine termină mai repede rândul.

Cu mustăţi de struguri negri noi, nepoţii Bunicului, eram cei mai fericiţi copii de pe pământ!

Când terminam de cules Bunicul aducea căruţa cu cai. Niciodată nu ducea strugurii acasă cu tractorul, ci doar cu căluţii lui, la pas domol şi pe drum drept, ca nu cumva tezaurul toamnei să sufere vreo stricăciune. Lânga Bunicul, pe capra căruţei, nelipsitul Azorel Câinele-Pisică, care ieşea o singură data pe an din curte, la culesul viei.
De ce avea doua nume?
Azorel, botezat de nepoţi pentru că semăna perfect cu cătelul cu o ureche albă si una neagră din abecedarul lor, iar Câinele- Pisică botezat de Bunic pentru că era un mare vânător de şoareci şi foarte bun prieten cu pisicile.

Într-o căruţă cu doi cai, un Bunic, Azorel Câinele-Pisică şi strugurii toamnei din amintire se duc sa facă must dulce, parfumat si îmbietor.
Eu îi închid cu drag într-o lacrimă de chihlimbar şi-i păstrez să-mi deschidă portiţa amintirilor ori de cate ori îmi odihnesc cuvintele.

9 comentarii:

  1. O zi din copilarie obisnuita, acum dupa atata vreme e o amintire care ne incarca de sentiment...

    RăspundețiȘtergere
  2. Orice amintire inseamna ceva si orice moment va fi o amintire.

    RăspundețiȘtergere
  3. Frumoase amintiri din copilărie..
    poate strângându-le vei face o mică
    povestioară pentru cei care o să vină
    în urma ta,ce zici?
    Îţi doresc un weekend frumos cu aromă de toamnă!
    Te pup şi îmbrăţişez cu mult drag!

    RăspundețiȘtergere
  4. ramanem doar cu amintirile in Romania..

    RăspundețiȘtergere
  5. Foarte frumos ai scris,toamna asta ma fost si eu la cules de struguri si parca am trait tot ce ai scris tu,dar nu mai este acel farmec care era cand eram copila,dar cel putin se pastreaza amintirea frumosa de atunci.

    RăspundețiȘtergere
  6. Descrierea ta mi-a adus asa un iz... de sacru. De energie si putere minunata, de neatins.
    Cand ai scris despre rugaciunea bunicului, mi-am dat seama de ce.
    Asculta acest glas...
    http://www.youtube.com/watch?v=e1zzcHQJKiY

    RăspundețiȘtergere
  7. O lume de basm ce ai trait tu...imi place cum scrii.Te ai gandit sa scrii povesti pentru copii sau proza?Pentru ca cuvintele scurgându-se prin varful creionului sunt ca lutul ce capata viata sub mana olarului.Bafta mai departe si un sfarsit de neuitat sa ai draga mea,te imbratisez.

    RăspundețiȘtergere
  8. Frumoase amintiri...iti odihnesc pulsul cuvintelor draga mea,

    RăspundețiȘtergere