duminică, 31 octombrie 2010

Fântâna lui Trancu...

Undeva, spre capătul de sat cu oameni batrâni şi case vechi am descoperit o fântână cu ciutura...
Când am descoperit-o prima oara erau multe vaci care venise la adăpat... pârâul era la câţiva paşi, dar malurile erau abrupte si fiind case în apropiere oamenii mai aruncau fel de fel de necurăţenii în apă şi atunci vacile se adăpau la fântâna lui Trancu...
Fântâna, ciutura şi jgheabul, facut special pentru animale, erau din lemn... cât despre cumpănă era înalta pentru că fântâna era adânca, iar la capătul scripetelui de care era agăţată găleata doua pietre mari erau contragreutăţi...

Fântâna aceea era magică... vara era plina de muşchi ce creşteau în voie pe ea, iar de jur împrejur nea Trancu punea cu mâinile lui petunii si regina nopţii...salcâmi batrâni creşteau aproape si trăiau în armonie de mulţi ani cu fântâna...

Nea Trancu a fost fierarul satului... el facea potcoave "pe comanda" pentru copitele cailor si măgarilor din sat. Treptat, odată cu modernizarea şi-a cam pierdut clienţii, iar acum el si băbuţa lui trebăluiau pe lângă căsuţa lor mică, mică si plină de flori... iar fântâna a luat-o în grija sa...
Când înfloreau salcâmii si în nopţile de vara când regina nopţii îsi risipea parfumul la fântâna cu ciutura dacă închideai ochii auzeai respiraţia îngerilor opriţi la odihnă şi simţeai parfumul cu care Dumnezeu înmiresmează raiul, pentru că nicăieri nu miros florile mai frumos decât în apropierea apei si în întunericul nopţii... Se spuzea cerul de stele si luna stătea coasă anuntând arsiţa nopţii, iar greierii îsi îmbrăcau fracurile şi acordau viorile pentru spectacolul nopţii ce urma sa înceapa...
Am trecut într-o seară prin acel loc cu mama de mâna... dar nu am uitat niciodată!
La difuzorul din peretele căsutei lui nea Trancu cânta Ioana Radu:
"Am început sa îmbătrânesc,
Am cam uitat că anii zboară
Că vremea în loc n-o poţi opri
Mai trece-o zi şi înca o zi...
Şi-am început să îmbatranesc!"

marți, 19 octombrie 2010

Ţiganii de altădată

Primăvara sub coama dealului, undeva la marginea satului, se ridicau corturile ţiganilor.
Nimeni nu-i vedea când veneau.Apăreau odata cu rândunelele!
Într-o dimineaţă soarele răsărea din spatele celor 7 corturi.Niciodată mai multe, niciodată mai putine.
La şcoală vestea circula de la o clasă la alta până exploda în curte prin gura unui nătăfleţ guraliv:
- Au venit ţiganii! Au venit ţiganii!
Şi nasurile noastre începeau să adulmece vacanţa...

Ţiganii erau îmbrăcaţi în pantaloni şi veste negre, cu cămăşi roşii şi pălării negre pe cap. Purtau părul lung si mustăţi stufoase.
Ţigăncile aveau toate fuste şi bluze roşii, înflorate din acelaşi material, cu multe codiţe împletite şi bănuţi prinşi în împletitura codiţelor, basmale imprimate cu flori mari colorate pe umeri şi picioarele goale...
Desculţe, frumoase şi vesele ca primăvara!

Acolo, la marginea satului începeau să se gospodărească.
Ţiganii toată ziua ciocăneau la oale si cazane, făraşe şi ibrice, iar tigăncile spălau rufele în pârâul care trecea la 20 de metri de reşedinţa lor, iar cele mai în vârstă făceau mâncare.
La sfârşit de săptămînă ţigăncile umblau prin sat să vândă obiectele meşterite de ţigani.
Nu le dadeau scump şi primeau la schimb: făină, săpun de casa, fructe, porumb, vin orice ar fi putut să ofere un gospodar din bătătura lui.
Jucăuşe şi pline de viaţă înfrumuseţau satul. Flori sălbatice de câmp aducătoare de noroc!
Nu am auzit oamenii din sat să se plângă vreodata de comportamentul ţiganilor. Ne mai speriau pe noi, copiii, să nu mai umblăm noaptea că ne fură ţiganii... altfel, nu avea nimeni nimic de împărţit cu ei.

În serile călduroase de vara petreceau în jurul focurilor pană spre dimineată.
Cine nu a vazut cum dansează o ţigancă frumoasă într-un decor cu focuri, corturi , puradei şi ţigani înfierbântaţi?
Vorbeam devreme cu copiii de pe stradă, ne adunam vreo 20 şi porneam pe întuneric să ne convingem de măiestria tigăncilor în ale dansului. Ochi de licurici curioşi licăreau în noaptea de la graniţa împărăţiei ţiganilor. Nu ne apropiam prea mult, dar sunt convinsă că ei ştiau că suntem acolo, când ne simţeau legau câinii şi dansau mai cu foc si parcă, mai frumos!
Ne plăcea melodia, iar textele cântecelor erau în ţigăneşte o limbă misterioasă si dură pentru urechile noastre. Se învârteau în rotocoale colorate fustele ţigăncilor si nori de praf se ridicau din tărâna bătută de tălpile lor goale.
Cântecul ţinea ore întregi şi tigăncile care oboseau erau înlocuite de tigăncuşe tinere şi iuţi...
Când ne plictiseam o ştergeam încet, umbre bombănitoare în noapte, fericiţi că am avut curajul să ne apropiem de teritoriul interzis al nomazilor.

Trecea vacanţa...
Începea şcoala şi într-o zi auzeam că au plecat ţiganii.În urma lor rămânea doar vatra arsă a focurilor. Atat!. Curat, linişte, pustiu...
Plecarea ţiganilor vestea prima ninsoare.

duminică, 17 octombrie 2010

Ultimul Car cu Boi...

Mos Neculai a ramas singurul din sat care mai avea car cu boi...
Nu vroia nicicum sa se desparta de bourenii lui. Sa nu credeti ca era sarac! nicidecum!
Avea pensie si era dascal la bisericuta din sat... Iar gospodaria lui era ca un stup, plina cu de toate...
Dar, bietul om, nu a avut copii! Si s-a atasat de boii ramasi dupa colectivizare, boi cu care isi facea toate treburile si care cunosteau toate metehnele stapinului...

Tusa Maria, nevasta lui Mos Neculai, era o femeie harnica si apriga, iar el era cam betiv...
Care locuitor din satucul meu minunat nu i-a auzit certandu-se si facandu-se unul pe altul de rasul lumii?
Asa erau ei... se certau toata ziua, dar nu se bateau niciodata...

Toamna, cocotati in varful carului incarcat cu stiuleti de porumb se certau , iar daca Mos Neculai nu reusea sa domoleasca gura nevestei, incepea sa cante cu o voce puternica:
"Frunza verde ca mararul,
Patru boi leagana carul
Eu cu Fleoarca, imi duc amarul..."
Noi, dracusorii de pe strada dupa ei, sa ne plimbam pe coada carului...
Si era o zarva ... Mos Neculai canta, noi chiuiam impingandu-ne si inghiontandu-ne care pe care, sa ne plimbam cu boii lui Mos Neculai...
Ieseau oamenii la porti si le dadeau lacrimile de ras si de drag... caci frumosi si intelegatori mai erau oamenii pe atunci...

Intr-o zi, Mos Neculai a plecat sa cinsteasca un pahar cu arhanghelii si cu Dumnezeu!
Tusa Maria l-a dus la cimitir cu un car tras de patru boi, asa cum a cantat el toata viata...
Se opreau masinile sa faca loc sa treaca Ultimul Car cu Boi care-l ducea pe Mos Neculai la intalnirea cu sfintii...

...Intre florile care ii acopereau carul, Mos Neculai zambea...

marți, 12 octombrie 2010

Bunicul dintr-o lacrimă de chihlimbar

Mi-am amintit astăzi de culesul viilor în povestea copilăriei, de mirosul de strugure copt şi măreţia unei vii neculese, de bucuria primului ciorchine gustat la capăt de rând şi veselia de pe chipul oamenilor veniţi să ajute din plăcerea de a fi împreună şi de a-şi împărtăşi amintiri. Iubesc oamenii, pierduţi în timp, care mi-au lăsat copilăria atât de frumoasă şi cu multe poveşti ce-mi luminează viaţa!

Din acel minunat trecut de lumină a rămas doar via şi nucul care mă ajută să nu uit.


Când Bunicul alegea ziua în care se culegea via, toţi nepoţii de la sugari la şcolari, obligatoriu, nu aveam nici un motiv să nu fim prezenţi. Dimineaţa ne adunam toti, părinţi, vecini, neamuri şi plecam la vie. Aveam de mers cam 3 kilometri pe jos, dar treceam printr-o pădurice de pe malul râului şi era atat de frumos! Înarmaţi cu găleţi şi cosoare, dar şi multă voie buna, ne aşezam în capătul rândurilor.

Bunicul spunea Tatăl Nostru, făceam toţi o cruce mare şi spuneam în cor: Doamne-ajută! Apoi ne scufundam în parfumul tamâios-brumat al strugurilor. Butucii de vie erau ridicaţi pe araci înalti cât un stat de om voinic, iar ciorchinii din vârful aracilor rămâneau neculeşi, dar nu era nici o supărare. Ei îndulceau păsările văzduhului, iar iarna se transformau în stafide care dădeau bietelor păsărele putere să îndure gerul.
Bunicul nu culegea niciodată pentru că el era mândru de munca lui de un an întreg.
Venea în urma culegătorilor şi aduna boabele căzute pe jos şi ignorate mai ales de noi, copiii, care ne luam la întrecere cine termină mai repede rândul.

Cu mustăţi de struguri negri noi, nepoţii Bunicului, eram cei mai fericiţi copii de pe pământ!

Când terminam de cules Bunicul aducea căruţa cu cai. Niciodată nu ducea strugurii acasă cu tractorul, ci doar cu căluţii lui, la pas domol şi pe drum drept, ca nu cumva tezaurul toamnei să sufere vreo stricăciune. Lânga Bunicul, pe capra căruţei, nelipsitul Azorel Câinele-Pisică, care ieşea o singură data pe an din curte, la culesul viei.
De ce avea doua nume?
Azorel, botezat de nepoţi pentru că semăna perfect cu cătelul cu o ureche albă si una neagră din abecedarul lor, iar Câinele- Pisică botezat de Bunic pentru că era un mare vânător de şoareci şi foarte bun prieten cu pisicile.

Într-o căruţă cu doi cai, un Bunic, Azorel Câinele-Pisică şi strugurii toamnei din amintire se duc sa facă must dulce, parfumat si îmbietor.
Eu îi închid cu drag într-o lacrimă de chihlimbar şi-i păstrez să-mi deschidă portiţa amintirilor ori de cate ori îmi odihnesc cuvintele.

vineri, 8 octombrie 2010

de vorba cu mine...

Ador singuratatea si starea de tristete...
Raman cu mine, cu amintirile mele, cu viata si timpul rezervat mie... nu traduc tristetea ca fiind un dezastru personal, e ceva ce vine din fiinta mea si-mi da starea necesara de a ma recunoaste...

Toamna, e un anotimp minunat care predispune la tristete si stari de nostalgie...
daca nu as incerca toate starile pe care le-am primit odata cu venirea pe lume, de unde as recunoaste ce-mi place, ce nu-mi place, dar mai ales... cine sunt?
E bine sa te afunzi in propriul suflet si sa faci curat, sa stii sa-ti recunosti greselile si sa cauti resurse sa nu le mai repeti...
Sa te intrebi daca mai iubesti ceva, pe cineva sau daca ai lasat timpul sa-ti ucida sentimentele...

Dincolo de cuvinte, sunt un om complicat si atent...
De aceea, probabil, ma cenzurez scriind frumos... in cuvinte simple, usor de inteles, care ma fac si pe mine sa cred ca pot fi altfel...
Caut permanent sa ma conving ca orice stare a sufletului e normala atata timp cat nu se transforma in patologie... si reusesc... de cele mai multe ori...

Recunosc, cea mai buna terapie e terapia gandului...
Iar eu inalt in inima monumente gandului, si-l chem, si-l scriu si cred in el... nu vreau sa-l risipesc si nici sa-l las sa se dizolve ca un balon de sapun in soare... gandul este inceputul, cuvantul este produsul, iar scrisul ,o forma de punere in scena ...
asta este forma de lucru cu spiritul... pentru ca, un gand rau poate distruge o viata... si inca nu s-au inventat medici care sa trateze gandurile...

Vedeti?
Tristetea ma face creeativa... imi da incredere sa ma desconspir si curajul de a-mi da jos masca...

vineri, 1 octombrie 2010

Fata cu nume de lacrima...

pentru mine chipul tau e o umbra suava pe o fereastra...
nimic nu ne apropie, nimic nu ne desparte... suntem suflete...
Varsta unui suflet nu se calculeaza in ani, sufletul nu imbatraneste, sufletul doar se educa... Canta, plange, scrie, traieste - mai frumos sau mai putin frumos... asa cum isi construieste destinul!

Nu ne vom intalni niciodata fata in fata, dar ne-am citit gandurile si ne-am dat una alteia sperante...
Tu esti un fotograf minunat si scrii ca un jurnalist...
Eu sunt razvratita si cu talente nedefinite, dar sunt aici de fiecare data cand ma cauti...
Am traversat impreuna o vara cu cantec de ciocarlie si rasarituri toride, astazi traim printre ploile toamnei, iar maine, maine vom trai povestile iernii... si ne vom intalni periodic, la una sau la cealalta, pe blog...

Am devenit prietene... pe o durata nedeterminata...
Tu esti o lacrima, eu sunt o adiere si impreuna completam un gand!
Nu avem interese, nu avem justificari... ne completam timpul de prisos apropiindu-ne sufletele...

Daca trebuia sa ne intalnim, ne-am intalnit... si am implinit voia destinului...
Cat timp vom avea ceva de spus , vom fi prietene, apoi vom deveni amintiri...

...Amintiri din vremea cand oamenii isi deschideau sufletul...
Suna frumos, nu-i asa?