miercuri, 29 decembrie 2010

Crăciunul cu păpădii

Iarna asta m-a făcut să trăiesc 2 anotimpuri în trei zile.

Sâmbătă 25 decembrie, a fost primăvară. Am fost pe faleză câteva ore şi am făcut mişcare.
Nu a-ţi văzut o tipă minionă, blondă, în trening şi adidaşi care urca şi cobora cele 140 de trepte, sau scara sportivilor, cum i se spune? Dacă da, atunci aflaţi că eu eram! Am urcat si coborât treptele de vreo 3 ori, am alergat puţin şi am respirat un aer curat si însorit, încărcat de aerosoli primăvărateci în prima zi de Crăciun. Ce putea fi mai frumos? Vă daţi seama câtă energie pozitivă mi-a străbătut fiecare moleculă a fiinţei? Şi ca să fie frumosul transformat în neuitare, am descoperit un colţ plin cu păpădii mici, ca nişte clopoţei care se bucurau în micimea lor, de măreţia sărbătorii. Le-am admirat, apoi am cules o mână bună şi le-am adus acasă. Aveau codiţe mici pentru că erau grăbite să înflorească, nu le putem pune în apă să mă minunez de vitejia lor. Le-am spălat şi presărat pe o coală de hârtie, la uscat...
Nu ştiam ce să fac cu ele, parcă îmi părea rău că le-am rupt, dar...

Luni, 27 decembrie, a venit iarna. Cu ninsoare de dimineaţă!
Frig, fulgi afară, în casă cald, Crăciun... păpădii. Am sacrificat minunile galbene şi am făcut un ceai înmiresmat, îndulcit cu miere şi... în casă a venit primăvara!
Vedeţi, aşa e şi cu viaţa noastră. Suntem supuşi clipei, azi suntem fericiţi, mâine se năpusteşte viscolul şi ne îngheaţă speranţa.

Să vă fie mai bine în 2011 şi să vă bucuraţi de tot ce aveţi!
Lăsaţi-i pe alţii să se bucure de bani, voi bucuraţi-vă de natură, de oamenii dragi, de frumuseţea şi tinereţea voastră, dar nu-l uitaţi pe Dumnezeu şi din puţinul care îl aveţi, rupeţi o firimitură şi pentru făpturile mai necăjite ca voi. O vorba bună sau un colţ din bucăţica voastră de pâine e atât de puţin, dar pentru cei năpăstuiţi poate însemna o zi din viaţă.
Să ne citim sănătoşi! Cu drag...

miercuri, 22 decembrie 2010

Sărut mâna, Tinereţe!

E soare, miroase a Crăciun, se aud colinde...
Am ieşit din clădirea poştei cu pachetul în braţe. Îl desfac grăbită şi caut cu privirea un coş de gunoi să arunc ambalajul. Găsesc coşul.
Acum am timp să-mi arunc ochii pe cartea primită cadou. Nu pot să cred!?!
Bal mascat de Ionel Teodoreanu. O căutam de mult timp, iar o bună prietenă plecată la Craiova de sărbatori, a găsit-o într-un anticariat şi mi-a expediato prin poştă, să am timp să o citesc de Crăciun... Fericită? Nu...
Încântată şi recunoscătoare unei prietene care a fost lângă mine o viaţă, iar acum am primit încă o dovadă de prietenie solidă.

Răsfoiesc preocupată cartea şi mă lovesc cu umărul de un tip...
Ridic ochii să-mi cer scuze şi aud:
-Sărut mâna, Tinereţe!
În piept, tinereţea îşi deschidea aripile şi măsura din ochi distanţa dintre clipa prezentă şi tinereţea blondă, lăsată în urmă... EL...Era El, dupa 26 de ani!
Eram colegi de liceu. A fost o încercare timidă de iubire. Ne-am întalnit de câteva ori, ne-am plimbat prin parc de mână şi... Da, mi-amintesc! Ne dădeam cu părerea despre superba carte a lui Teodoreanu, Lorelai, carte pe care o citeam toţi elevii pe ascuns.
Stranie coincidenţă! Acum, ţineam strâns la piept o altă carte a scriitorului...

-Ce faci, Tinereţe?
Nu spuneam nimic... Gândeam doar... pe repede înapoi!
Da, primul sărut, prima iubire, cei 16 ani erau în faţa mea. Îmi pierdusem vocea, dar am acceptat invitaţia la cafea. Frumos, gentil, delicat, aşa cum rămăsese în amintire, dar am realizat... Nu mai trăia în România! Simţeam accentul englezesc şi mirosul străinătăţii...
Dialog? Nu a existat...
A vorbit, a povestit. Eu eram în parcul cu amintirile tinereţii...
Am facut schimb de adrese de email, de numere de telefon, de felicitări şi urări de Sărbători. La plecare, mi-a strecurat în mână o carte de vizita.
Ne-am despărţit!

Trecuse 2 ore, iar eu alocasem un sfert de oră vizitei la poştă.
Când am ajuns acasă, m-am aşezat pe un colţ de canapea şi am încercat să mă dezmeticesc.
Pe cartea de vizită, numele cunoscut si denumirea unui job lung si sofisticat, iar la sfârşit Microsoft Canada. M-am uitat în telefon, am văzut numărul trecut în memorie, dar nedenumit.
Veselă şi naivă, am tastat: TINEREŢEA...

miercuri, 15 decembrie 2010

Cu şi despre, Iarnă

A venit iarna, cu de toate...
Dureri de genunchi, de cap, de spate si zăpadă.
Frumos a nins noaptea trecută, la Galaţi! Fulgi uşori, perfecţi, fără vânt, s-au bulucit la lumina becurilor şi au luat locul fluturilor de noapte ai verii.
Ador Iarna...
Nu ma plâng niciodată că e prea frig, că ninge prea mult, că ma doare ceva din cauza vremii. Trag o pereche de blugi pe mine, o gecuţă uşoară şi mă aştern la drum prin oraş să mă bucur de gerul aspru şi zăpada proaspătă. Mă fac uitată prin grădina publica sau pe faleză şi nu aş mai intra în casă.
Când simt gerul muşcându-mi obrajii, mă văd copil aruncat în aer şi alintată de toate neamurile, pentru că eram o dodoloaţă şi o şmecheră, ca toţi copiii sănătoşi, de altfel.
Acum, om matur, caut să trezesc acele amintiri ca să-mi recapăt puterea şi pofta de viaţă!
Răsună în minte vocea tatălui meu:
-Nu mai poate tata, de drag şi de dor!
Sunt convinsă că face acelaşi lucru cu micuţii îngeri pe care-i întâlneşte în cer.

Dar să nu uit... sunt copil de primăvară, îndrăgostit nebuneşte de Iarnă!

sâmbătă, 11 decembrie 2010

Duelul

Fiica mea îmi spune astăzi:
-Mamă, nu mai pune cuvintele pe bigudiuri. Lasă-le aşa, naturale, cum îţi vin în minte.
Eu răspund îmbufnată:
-Dacă mie îmi plac coafate, ce ai tu împotrivă?
Răspuns:
-Eu? nimic. Dar pe ele le-ai întrebat dacă le place noul look?

Şi uite aşa, două personalităţi complet diferite, se iau la ceartă pe seama stilului, iubit de una, detestat de cealaltă.Dar, până la urmă ajungem la o întelegere. Eu îmi văd de bigudiurile mele şi ea de afacerile ei!
Aşa redevenim cele mai bune prietene, până la următorul razboi, care sper sa nu fie prea curând si să nu fie cel de-al treilea razboi mondial.
Doamne fereşte!

Au si bărbaţii dreptate, câteodată.
Noi, femeile, dacă nu avem motiv de ceartă inventăm unul de dragul duelului verbal.
En Garde!

miercuri, 8 decembrie 2010

nostalgie

Mă trezesc tristă,
cu o lacrimă nechemată pe obraz,
căci mă strigă colindele părăsite din buzunarul cu cele care au fost...

Nu am crezut că mă voi mai întoarce.
Nu am ştiut că întoarcerea înseamnă dorinţa de a primi binecuvântarea soarelui
apus demult în zile de iarnă irepetabile.

Şoptesc un colind vechi cu vocea pierdută de copil,
iar ochii deruleaza timpul...
O iarnă tânără si sărbători zăresc la câteva zile distanţă.
Hai, colindă copilărie, alungă lacrima şi trezeşte bucuria din suflet!

duminică, 5 decembrie 2010

Puterea din cuvântul unei Doamne

Gândeşte nemţeşte, vorbeşte, încă, româneşte cu un accent aspru de trăitor în Germania, dar are o minte ascuţită şi o privire care nu iartă. O inteligenţă tăioasă, simplă în cuvinte, nu vorbeşte în metafore şi nu face filozofie.

Herta Muller!
O mână de Om... laureata a premiului Nobel pentru literatură în 2009.
M-a uimit când i-a spus lui Gabriel Liiceanu:
- Eu sunt scriitor. Meseria de scriitor o fac în singurătate, ăsta e circ...
Se referea la faptul că avea un dialog pe scena Ateneului Român în faţa unui public numeros şi a camerelor de televiziune. Simţea că nu e asta treaba ei. Nu era o vedetă de televiziune care să-şi expună hainele, coafura şi machiajul, ea trebuia să-şi expună gândurile.
O palmă dată cu putere pe obrazul miticilor din România, care nu mai au gânduri, au doar un mod ofensator de a da din gură.

Profesorul meu de limba română, domnul Lungulescu, ne spunea mereu la orele domniei sale:
-Măi copii, decât să vorbiţi mult, prost şi fără rost, mai bine puneti-vă lacăt la gură. Aşa se face filozofie, taci şi scrii! Iar cuvântul scris sa fie bine gândit ca şi cum ar fi gândit de Dumnezeu...Restul sunt baliverne!

Herta Muller, nu te-am citit, nu ştiam nimic despre tine înainte de a fi recompensată cu acel prestigios premiu. Am urmărit la tv, din curiozitate recunosc, dialogul cu Liiceanu. Am descoperit o scriitoare-jocheu care a pus bine hăţurile pe cuvinte şi le conduce la trap uşor, sa fie bine văzute şi înţelese.

Plecăciune, Doamnă!