luni, 12 decembrie 2011

Vine Crăciunul, tată!

Părinţii erau tineri şi frumoşi, eu eram o mititică alintată şi aşteptam Crăciunul împreună. Învăţasem să merg, dar tata vroia ca puiul de om să nu se teamă de zbor. Chiar şi fără aripi. Seara ajunului mă transforma într-un înger pământean: îmbrăcată cu hăinuţe noi, pieptănată şi cu poezia învăţată. Tata mă examina încântat, apoi mă ridica pe umeri şi mergeam toată familia să împodobim bradul. Mama alegea globuleţele, tata mi le oferea şi eu le agăţam de crengile verzi şi ţepoase. Nu dura mult pentru că erau puţine, dar vârful era cel mai greu de potrivit la locul lui. Tata devenise un căluţ nărăvaş (fugea încolo şi încoace plângându-se de greutatea mea), mama râdea veselă şi până la urmă, cu ajutorul mâinilor ei dibace, steaua scânteietoare lua în stăpânire puiul de brad şi sufletele celor trei.

Doamne, cum mirosea brăduţul acela!

Nerăbdător să-l întâlnească pe moş Crăciun, tata hotăra să-i ieşim în cale. Eu repetam emoţionată poezia în timp ce mama mă înfofolea bine şi, cocoţată pe umerii tatei (un bărbat voinic de 1.90), parcă eram un ursuleţ pe vârf de munte. O noapte geroasă, înnourată şi liniştită. Poarta se deschidea scârţâind. Uliţa pustie tresărea din somn şi ne arăta calea. De la înălţime vedeam la ferestre luminate, printre flori de crăciuniţe, oameni fericiţi, lângă brazi împodobiţi cu hârtie gofrată, îmbrăţişându-şi copiii. În depărtare, colindători întârziaţi murmurau colinde vechi. Pasul greu al tatei făcea pământul îngheţat să sune. Aerul rece şi legănatul mă făceau să închid ochii şi să aţipesc. Visam că merg cu tata printre stele şi auzeam clopoţeii de la sania moşului. Tot mai aproape... În dimineaţa de Crăciun, tremurând de bucurie şi ţipând în gura mare, descopeream sub brăduţ tot ce îşi dorea inimioara mea de copil.

Vine Crăciunul, tată! Îngerul tău mai are o dorinţă: Vino, te rog, în vis şi strânge-mă în braţe cu putere! Promit să nu mai plâng niciodată.

sâmbătă, 10 decembrie 2011

Monologul lui Pierce

Mi-a plăcut foarte mult serialul M*A*S*H*. Este vorba de un spital de campanie care face minuni cu o mână de medici profesionişti şi inteligenţi. Spitalul se afla undeva în Coreea şi tratează soldaţii americani, şi nu numai, răniţi în războiul cu coreenii. În unul din episoade, în timp ce operează sub asediul bombelor inamice, căpitanul chirurg Hawkeye Pierce are un monolog absolut genial despre ce înseamnă democraţia americană. Am să-l redau exact. Ştiu că sunt multi tineri care citesc postările mele şi aş vrea să înţeleagă că nu exista sistem politic perfect.
Noi vrem doar sa aducem democraţie si pâine albă şi să transplantam visul american: libertate, realizări măreţe, hiperaciditate, belşug, balonare, tehnologie, tensiune, dreptul alienabil la un atac de cord în timp ce stai la birou şi planifici cum să-ţi înjunghi şeful pe la spate.
Luaţi-le pe rând şi apoi gândiţi-vă că visul american poate deveni un coşmar în condiţiile în care eşti un om cu principii morale solide. America vinde iluzii.
Şi încă ceva... e destul de greu să găseşti o biserică româneasca unde poţi intra să-ţi plângi amarul dezrădăcinării.