marți, 30 noiembrie 2010

Ţara din inima

Nu am cuvinte prea multe să spun despre Ţara pe care o iubesc.
Aici e copilăria, aici sunt amintirile, aici e viaţa mea!
Nu cunosc altă Ţară, aşa cum nu cunosc alţi părinţi, bunici, prieteni ...
Comunic cu oamenii în aceeaşi limbă pe care o ştiu dintotdeauna: limba în care plâng, limba în care râd... Cea mai frumoasă din Univers, Limba Română!
Nu e nevoie să-mi imaginez raiul, pentru că trăiesc în rai...
Cu capul sus şi mâna pe inimă, mulţumesc Ţării care mă hrăneşte, îmi permite să-i respir aerul şi să-i învăţ istoria!
La mulţi ani, ROMÂNIA!

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Un altfel de... trecut

Azi, mi-am propus să mă întorc în trecut, să experimentez puţin din viaţa pe care o duceau bunicii. Deci, dis de dimineată am stabilit un meniu pur românesc: borş de cartofi, iar la felul doi o tocăniţă cu carne de pui, multă ceapă, morcov, ţelină, ardei, bostănei raşi, roşii tocate,pătrunjel verde şi o mămăliguţă cât floarea soarelui, să lumineze şi să sfinţească masa.
Totuşi, dacă tot am depus atâta efort numai la gătit, nu puteam să stric finalul!
Cumpărasem, într-o excursie la munte, câteva străchini de lut, aveam şi un fund de lemn, un prosop ţesut în casă de la nunta mamei şi lampa bunicilor, invitată să păcălească timpul.

Am întins prosopul înflorat pe masa din bucătărie, am răsturnat mămăliga pe fundul de lemn în mijlocul mesei, iar farfuriile le-am aşezat pe locul fiecărui membru din familie, 3 pofticioşi, 3 străchinuţe şi... mi-au dat lacrimile de dorul bunicilor şi a copilăriei, care în ultima vreme se trezeşte cu mine dimineaţa şi adoarme obosită în gândul meu, seara...

Plecaţi în oraş cu treburi de oameni mari, când s-au întors la prânz, nu vă pot descrie ce surpriză au avut oamenii dragi cu care călătoresc prin viaţă!
Cum au intrat pe uşă mirosul de mâncare bună i-a adus în jurul mesei, iar cand au vazut decorul m-au declarat, de comun acord, bucătăreasa zilei şi zâna poveştilor!

Motiv de bucurie într-o familie mică şi armonioasă!
Lipseşte ceva?
Criza? Care criza? Poate criza de idei, în rest dacă avem puţină voinţă ne bucurăm de ce avem şi Slavă Domnului, avem suficient cât să nu uităm că suntem, încă, români!

luni, 15 noiembrie 2010

Stapâna gutuilor

Tuşa Paraschiva era vecina noastră!
Cum venea luna octombrie îi scoteam cepurile din scândura gardului şi fiecare din cei 20 de amatori de gutui, cu rândul, treceam zilnic si inspectam cât de coapte sunt.
Tuşa era batrână, văduvă şi trăia singură.
Avea o casuţă mică, învelită cu stuf, cu doua ferestre surori şi uşa vopsite albastru. Prispa căsuţei era lipită cu lut roşu. Gutuiul încărcat de fructe din colţul casei întregea peisajul de toamnă ce se revărsa din bătătura vecinei. Gutui care ne fermecau ochii si nasurile şi după care tânjeam, pentru că în zona aceea nu erau astfel de fructe.
Râdea căsuţa curată în lumina galbenă a gutuilor!

Seara, când veneam de la şcoală, treceam pe lângă gard şi ne alegeam câte o gutuie cu voce tare si aducând laude fructului ales. Tuşa ne auzea, pentru că era bătrână dar nu şi surdă, ieşea la portiţă şi ne certa arţăgoasă:
-Plecaţi împieliţaţilor, iar a-ţi pus gând rău gutuilor? La Crăciun, când veniţi cu colinda, ce o să vă dau?
Noi, supăraţi că am fost făcuţi de ruşine începeam sa urlăm în cor:
-Baba Chiva,
Î-ţi mâncăm coliva!
Ea răspundea îndrăcită:
-Când oi muri am să las cu limbă de moarte să-mi facă sicriul din lemnul gutuiului, netoţilor.Să văd atunci la ce vă mai zgîiţi şi de unde o să mai primiţi gutui de Crăciun!
Ne luam tălpăşiţa şi înghiţeam în sec, dar in mintea noastră ştiam că bătrâna avea dreptate.
În aşteptarea Crăciunului, 20 de copii după rugăciunea de seară îl implorau pe Dumnezeu să aibă grijă de sănătatea tuşei Chiva. Aşa eram siguri că gutuile care se odihneau la ferestrele albastre ale căsuţei, pe pat de crenguţe de mentă, le primeam răsplată pentru colindele care vesteau bucuria Naşterii.
...Atunci mâncam cele mai parfumate şi mai dulci gutui din lume!...

joi, 11 noiembrie 2010

Sunt mamă!

De azi ... sunt mamă!
Am împlinit 21 de toamne de maternitate, am trăit 21 de ani de fericire, am plâns timp de 21 de ani pentru fiecare realizare si pentru fiecare eşec al copilului mei minunat!
S-au luminat toate abisurile atunci cand EA a deschis ochii!
Ochi mari, albaştri pe un chip de înger...
Din clipa aceea universul şi-a redus dimensiunea!
A devenit spaţiul în care puiul de om creştea...

Astăzi, e o studentă eminentă care nu va face performanţă în România...
Nici nu ar avea cum! Un sistem blocat în care tinerilor le este imposibil să pătrundă!
Dar, ce mamă îşi lasă puiul să plece de lângă ea cu inima uşoară?
E trist că până şi astăzi, de ziua ei de naştere, mă gândesc că peste puţin timp ne vom vedea şi auzi doar prin intermediul calculatorului.

Şi totuşi... ziua de astăzi mă anuntă că de 21 de ani, sunt Mamă!

La mulţi ani, Lumină!

vineri, 5 noiembrie 2010

Rămas bun, Domnule Adrian Păunescu

Stau lacrimile albastre acum de veghe,
Şi mă întreb de pot să le mai plâng
Căci a plecat Poetul meu în zeghe,
S-a dus la stele... versuri murmurând!

Poet cu versuri calde şi întelepte
Tu morţii reci i-ai declarat război,
Dar crunta moarte nu te-a învins pe Tine
Eu astăzi cred că ne-a învins pe noi!

joi, 4 noiembrie 2010

fără iluzii...

Azi îmi anunţ toamna,
ce a crescut aripă
să-mi echilibreze conştiinţa,
că intru în iarnă
cu o floare de mac la ureche.

Îmi voi aresta lacrima
în albastru cu gratii al ochilor
şi voi canta cu toată durerea
despre ieri,
despre ce-a fost,
despre o vreme.

Mirarea nu are loc în gând,
ţipătul nu are cuib în suflet,
trăirile sunt riduri la vedere.

Şi voi aştepta destinul
de mâine,
de anul viitor,
dintotdeauna,
să mă ducă la capăt de drum.