nesinceritatea

această  stare de fapt

se manifestă ca o mângâiere

uşoară pe gânduri

şoaptă de încurajare

adiere care usucă lacrimi

umăr de ţinut demnitatea

şi când pleci

recunoscător

că ai depăşit momentul

simţi în ceafă lovitura

care amplifică înzecit

durerea iniţială

auzi comentarii injuste

din partea prietenului

care deţine

titlu de proprietar

pe nesinceritate

la ce e bună plecarea 

să faci o analiză profundă

a timpului rămas agăţat în acel trecut

să vezi şi greşelile tale

fără să te martirizezi inutil

să schimbi triumful evadării

cu amărăciunea regretelor

că ai fi putut rezista-suferi-învăţa 

mai mult decât ai făcut-o

să reconstitui din când în când

cu gândul 

viaţa trăită care a lăsat urme şi umbre

pe care le probezi

întrebându-te dacă se mai potrivesc

 profilului tău 

de muritor

la ce e bună plecarea

să cunoşti dorul şi să te gândeşti

serios

la Întoarcere

Photo: Patrick Demarchelier

Indiferent de unghiul din care priveşti

viaţa este o bucurie,

dar minunează-te de ea

în sufletul tău. 

Singur.

Fără spectatori.

Dacă oamenii simt că eşti fericit

se reped ca vulturii

şi îţi fac praf

echilibrul interior.

Atunci pulsul o ia la goană,

şi începi o luptă disperată cu îndoiala.

O luptă pe care nu o vei câştiga niciodată!

Nichita Stănescu - Cântec de iarnă            

Eşti atât de frumoasă, iarnă!
Câmpul întins pe spate, lângă orizont,
şi copacii opriţi, din fuga crivăţului…
Îmi tremură nările
şi nici o mireasmă,
şi nici o boare,
doar mirosul îndepărtat, de gheaţă,
al sorilor.
Ce limpezi sînt mîinile tale, iarnă!
Şi nu trece nimeni
doar sorii albi se rotesc liniştit, idolatru
şi gîndul creşte-n cercuri
sonorizînd copacii
câte doi,
câte patru.

 

AUDREY...

Doamna şi Eminescu

O cunosc... poate de când mă ştiu sau, mai exact, din anii cu sarafan şi bentiţă albă. Ieri am zărit-o în curtea azilului de bătrâni, zâmbind copilăreşte unei raze de soare. Părul alb, aspru, lung, dat după ureche lasă să se vadă o pereche de cerceluşi minusculi din aur. Clipeşte des şi îşi ţine mâinile încleştate să oprească tremurul necontrolat al trupului. Un şal vechi, legat cruciş de mijloc, înfăşoară umerii osoşi. O statuie aşezată pe bancă la intrarea în azil, înfăţişând adevărata faţă a bătrâneţii. Câteva minute mă uit la dânsa printre zăbrelele răsucite de fier forjat şi nu ştiu ce să-i spun. Mă vede şi privirea ei mă mângâie cu bunătate. Ochii au învins timpul.