vineri, 12 octombrie 2012

egoism

 am aruncat aripile în iarba arsă a toamnei
gândurile au rămas închise
după zăbrele 

(nu mai vreau să călătorească 
în jurul lumii
sunt condamnate în același trup
cu sufletul)


am aruncat aripile în iarba arsă a toamnei




sâmbătă, 14 iulie 2012

      Eu, când iubesc, 
înfloresc şi mă contopesc cu bobul de rouă
sărutul soarelui  ridicându-mă la nori.
      Eu, când iubesc, 
născocesc poveşti şi construiesc palate de cleştar
în care ascund nestemata aceea minunată pe care o numesc
cu sufletul deschis: dragoste.
      Eu, când iubesc, 
transform zilele în eternităţi şi nopţile în universuri infinite
călătorind ca o amazoană despletită pe un cal întunecat,
războinică neînfricată gata de sacrificiu.
       Eu, când iubesc,
mă întreb doar cum se numesc stelele 
din ochii bărbatului 
care îmi aduce aminte că exist. 
        Eu, când iubesc...
 respir!

marți, 26 iunie 2012

Portia de bucurie

In fiecare zi, de mai bine de un an, ma trezesc la 4 si 17 minute fix. Ce poti sa faci cu noaptea in cap intr-un apartament? Mai... nimic!
De cand a venit vara, in jurul orei 5.30, sunt pe faleza. Fac miscare si ma antrenez pentru o noua zi. Un exercitiu care face bine si la trup si la suflet. Nu sunt singura. Suntem multi, suntem veseli, ne incarcam bateriile si dam Buna dimineata soarelui!
Dupa cum vedeti, nu conteaza varsta. Bucuria este pentru toata lumea. Bunicii din imagine sunt campioni la veselie si, chiar daca se misca putin mai greu, nu abandoneaza niciodata!

O portita uitata deschisa in cer, a lasat sa scape o frantura de curcubeu. De unde  a aparut, pe cine vroia sa salute? Eu, in naivitatea mea, cred ca i s-a facut dor de pamant si a tras putin cu ochiul.

Ploaia a venit mult mai tarziu, peste vreo 2 ore.



vineri, 1 iunie 2012

ziua absolvirii

Astăzi,1 iunie, am trăit una din cele mai frumoase zile din viaţă. După tot zbuciumul şi toate frământările prin care am trecut, pe o scenă din aula Facultăţii de Drept zâmbitoare, frumoasă şi dulce: copila mea. În auditoriu, emoţionată, cu lacrimi în ochi şi mândră, eu - mama! Realizez acum ca am fost răsplătită, chiar mai mult decât meritam, pentru toate zilele şi nopţile de veghe.
Puiul meu a învăţat să zboare!

joi, 31 mai 2012

straini in... noapte!?!


 Mi-am propus de ceva timp sa ma intorc la ce imi place, sa fac pe plac sufletului meu si caut resurse care sa ma ajute sa ma bucur de cine sunt. De copil m-a fascinat teatrul, prima oara am ascultat teatrul radiofonic, apoi urmaream la televizor seara de teatru ( imi amintesc cu placere operele lui William Shakeaspeare) iar cand eram eleva de liceu cu banii primiti de la parinti, sa imi iau ceva de mancare, cumparam carti si o data pe luna un bilet la teatru. Anul acesta vreau sa ma intorc la micile mele placeri. Plimbandu-ma prin oras am vazut un afis care anunta piesa Straini in noapte. Primul pas: am cumparat bilet la teatru! M-am prezentat miercuri seara la Teatru Dramatic din Galati, imbracata frumos si emotionata. Lume multa, aglomeratie. Au deschis usa teatrului cu 5 minute inainte de ora stabilita pentru inceperea spectacolului. M-am asezat in loja. Un loc destul de bun, dupa parerea mea, pentru ca nu aveam unghiuri moarte.  Pe scena o imagine a lui Florin Piersic pe un ecran fara nici un fel de decor. Nu pot sa va spun decat ca am fost nevoita sa asist la cu totul altceva decat piesa pentru care platisem bilet. Dimineata am trimis un email directorului teatrului Vlad Vasiliu:

Domnule director,
aseara am fost una dintre pacalitii care in loc sa se bucure de o piesa de teatru "Straini in noapte", a descoperit ca asista la un show improvizat "Florin Piersic, pur si simplu". Nu ma intelegeti gresit, il ador pe domnul Piersic, dar as fi dorit macar sa fiu intrebata daca vreau sa vad acest show sau nu. 
Nu am fost la teatru de 27 de ani, se pare ca reintoarcerea la o veche dragoste a fost sortita esecului. Am considerat totusi ca trebuie sa va spun cat de umilita m-am simtit. Cand e vorba de cultura este nevoie de seriozitate, timpurile acestea nu ne permit sa facem experimente pe suflete!
Cu respect...
Asa ceva nu este posibil sa se intample la asemenea nivel. In sala erau in jur de 300 de oameni si nu cred ca vreunul a fost informat de schimbarea produsa pentru ca la plecare am observat spectatori tristi si revoltati... ca mine!

duminică, 27 mai 2012

Mulţumesc, Loreen!

A trecut şi finala Eurovision 2012... Răsuflu uşurată! A caştigat cea mai buna piesă, mă refer atât la compoziţie cât şi la punerea în scenă. Loreen a fost un fluture în furtună. Un exemplu de bun simţ şi rafinament, o cântăreaţă diafană cu o voce fantastică. Am ascultat piesa doar în semifinale şi... a fost suficient. Am înţeles de ce era favorită şi am votat, hotărât, pentru Euphoria. Nu ştiu dacă aţi observat dar era în picioarele goale, îmbrăcată până în gât (cu un decolteu din care lipseau silicoanele), un machiaj simplu de scenă, părul drept.
 Aseară am fost un om mulţumit pentru că Eurovisionul a fost un spectacol pe cinste. Europa a ales, din hoarda care făcea zgomot, O VOCE şi un dans ca un fâlfâit de aripi de fluture.

sâmbătă, 12 mai 2012

Frământările unei mame

Mă încearcă  în ultima vreme un sentiment de lehamite neexperimentat până acum. O stare din care nu am  voinţă să scap. Când vin în viaţă praguri înalte de trecut, afişez masca sub care îmi ascund teama. Nopţi nedormite şi frământări interioare mă bântuie. Îmi arunc ochii la frumuseţea anotimpului înflorit, încerc să  leg două vorbe, să scriu câteva rânduri, dar nu filtrez, nu le trec prin mine şi nu au strălucire. Când copila mea era mică şi mă vedea abătută imi spunea; Mami, uită-te în oglindă şi râzi! Tu nu râzi niciodată (are dreptate!) şi eşti atât de tristă! Râdeam de dragul ei şi uitam câteva secunde de nelinişti. Acum, cand ea este un adult  cu propriile probleme şi căutând permanent răspunsuri şi rezolvări la prezent, nu mai are cine să-mi spună; Mami, râzi! Deci, las în voia vântului cenuşa zilei de ieri, dar trăiesc şi sper în ziua de azi.  Cu tot sufletul mă rog să fie bine, şi... va fi!

joi, 8 martie 2012

Ziua florilor


Hărmălaia şi chicotitul florilor plecate să bucure ochii frumoaselor sărbătorite astăzi, înveselesc ziua aceasta de primăvară nevenită. Trec pe lângă mine trandafiri, lalele, orhidee, crini imperiali, violete timide, boboci de garoafe şi ghiocei. Grăbite. Colorate şi proaspete. Vesele. Aşa cum suntem noi, femeile, în fiecare zi. Destinul lor se aseamănă cu destinul nostru dar, în dicţionare şi cărţi de specialitate, suntem specii diferite. Dumnezeu ne-a creat sa-i fim de ajutor şi să facem viaţa pământenilor suportabilă. Azi, avem o zi numai pentru noi - ziua florilor!
La mulţi ani!

vineri, 2 martie 2012

Succes, Bianca! Te votez!

M-am hotărât să am păreri şi să le exprim clar! Urmăresc Eurovisionul de vreo 25 de ani şi România (care are doar 13 prezenţe în concurs) nu s-a făcut de ruşine. Am avut piese bune şi interpreţi talentaţi ( Exclud Todomondo). Ca să vă daţi seama cât de mare fan al Eurovisionului sunt, vă spun doar că în 1990, în ziua când m-am căsătorit, am lăsat invitaţii să se distreze şi eu am stat cu nasul lipit de televizor până la final.
Acum vă rog pe voi, cei care mă citiţi, ascultaţi piesa Biancăi Purcărea şi, dacă vă place, VOTAŢI-O! (Ştiu foarte bine pentru ce fac lucrul acesta, pentru că nu vreau să văd o trupă care cântă muzică orientală pe scenă la Baku şi pe ecran să scrie ROMÂNIA!)
Suntem buni, avem tineri foarte talentaţi, să-i susţinem, să le ridicăm moralul şi să fim mândri de ei!

miercuri, 22 februarie 2012

Ioana lui Săndică

Sunt un trecător întârziat într-o noapte friguroasă de toamnă. Am coborât din taxi la câteva străzi distanţă de casă. De vreo două zile nu mă simt prea bine, sunt obosită şi parcă toate lucrurile le fac cu încetinitorul. Mă copleşesc problemele cotidiene, iar viaţa e un rucsac greu care îmi încovoaie umerii. Am un zâmbet forţat pe buze şi o tristeţe în suflet de care nu pot scăpa. E trecut de miezul nopţii. Pe trotuar, tocurile pantofilor au sunet de toacă. Încetinesc. Vreau să ies din cenuşiul gândurilor. Toamna a năvălit peste oraş şi scutură copacii de frunze. Aerul rece miroase a brumă. Intru în scara blocului şi descui uşa. Imi scot pantofii şi haina. În dormitor, aprind veioza şi mă întind în pat. Îmbrăcată. Din păr mi-a căzut o frunză. O ţin în palmă. Întorc capul şi o aşez pe perna rece de alături. Iau telecomanda. Apăs. Iglesias suspină. Abrazame. Mă chircesc şi plâng. De dor. Aţipesc. Tresar speriată. Reprogramez melodia. Mai stau puţin aşa, apoi am să mă culc.

*

Satul e pustiu. La ferestrele caselor ard lămpi cu gaz. Paşii mă duc înainte. Doamne, unde am ajuns? Pe uliţă, sar peste băltoace rămase după ploaie. Sunt în picioarele goale, iar tălpile sunt mici ca de copil. Şi mâinile sunt mici şi … port o rochiţă veche. Ajung în capătul uliţei. Casa în faţa căreia mă opresc e ascunsă în spatele unor tufe de liliac alb. Portița este larg deschisă. Mâinile unei femei mă iau de umeri şi trec pragul casei. Dezbrac rochiţa şi mă întind pe un pat de scânduri acoperit cu o pânză albă. Deasupra capului, o candelă pâlpâie sub icoana veche şi afumată a Maicii Domnului. La fereastră în sticle cu ulei plutesc flori de câmp. Femeia îmi şterge picioarele cu o cârpă pe care o înmoaie într-un lighean cu apă. După ce îmi spală trupul, toarnă în palme ulei călduţ de flori şi mă unge uşor pe spate, şoptind un descântec.

O plecat copchila /Pe o cale mare/Pe o cărare/S-o întâlnit cu Maica Precista-n cale/Şi ai copchilă de ce te jăluieşti/De ce te tânguieşti/Mă jăluiesc Maică Sfântă/Că trupu-mi arde de durere/Lasă copchilă nu te mai jăli /Nu te mai tângui/Câ Maica Domnului /Te-o milui/De boalâ te-o feri/Ş-o sâ rămâi copchilă curată/ Luminată/Ca roua în soare/Ca steaua cea mare.

Sunt uşoară ca o pană. Recunosc vocea. Vine de undeva de departe şi e dulce ca mierea. La sfârşit, după ce îmi pun rochiţa de copil, bătrâna îmi spune să mă închin la icoană şi îmi face semnul crucii cu mir pe frunte. Mi-am amintit! E tuşa Ioana lui Săndică, doftoroaia satului, cea care descânta copiii de năjât*, de deochi şi îi băga în chepţâni* să crească frumoşi şi sănătoşi. Toate descântecele le făcea după căderea întunericului.

Sâ fie linişti pe pământ şi aprinsâ candelele şerului.

Nu aveam cum să nu îmi amintesc, dar eu nu mai sunt copil. Demult…

- Du-te copchilă, că nu ţi-o vinit vremea să te muţi aici! Ţi-am dat o mână de ajutor să prinzi curaj şi să te întăreşti căci numai Domnul ştie ce te mai aşteaptă!

I-am sărutat mâna şi … m-am trezit. Visasem. Mă simt odihnită ca şi cum aş fi dormit o noapte întreagă. Frunza dispăruse. Intru în baie să fac un duş. Fredonez veselă un cântecel pentru copii, îmi prind părul şi mă înfăşor într-un prosop alb şi pufos.

Când mă uit în oglindă, pe frunte lucea crucea de mir…

luni, 20 februarie 2012

A nins cât pentru 20 de ani!

Nu, nu mă revolt, de altfel mă bucur ca un copil naiv care se gândeşte doar la joacă. Nu am zămislit, încă, un om de zăpadă. Iarna e supărată pe mine, nu mai suntem prietene. Ne-am cam certat pentru că şi-a luat munca prea în serios şi (fie vorba între noi, eu cred că de fapt a fost o greşeală de calcul şi nu e prea bună la geografie) a greşit ţara. Siberia e mult mai la nord şi foarte departe de noi să facă asemenea eroare. Dar, e frumos! Oamenii mari nu se bucură,toţi cârtesc că ar fi prea frig, prea multă zăpadă, că întreţinerea costă prea mult, că, că... Doamna Iarnă are demnitatea ei şi mi-e teamă că mai are resurse. Nu de alta, dar să nu fim prinşi nepregătiţi...


joi, 19 ianuarie 2012

Strada mea c-un singur bec

În zilele acestea zbuciumate, şi pentru că refuz să fac politică, am ales o melodie a lui Dan Teodorescu care exprimă elegant şi o parte din trările mele personale, cu un singur amendament - nu sunt prea bătrână să plec, sunt prea legată de tot ce înseamnă România!

marți, 10 ianuarie 2012

Dimineaţa înlăcrimată

Nu-mi place gustul cafelei, îmi place mirosul ei. Mă refugiez într-o cafenea, atrasă de mirosul îmbietor. O fată cu ochii trişti îmi ia comanda. Sunt singurul client sau poate primul. E dimineaţă. 9.15. Pe fereastră se scurg picături de ploaie. Strada pustie şi udă şerpuieşte la întâlnirea cu alte străzi. La fel de pustii. Un semafor inutil clipeşte. Roşu. Galben. Verde. Frunzele nu ţin cont de culoarea semaforului. Nici gândurile. Se duc şi nu se mai întorc niciodată. Fata cu ochii trişti îmi aduce cafeaua. Pe trotuar se rostogolesc crengi rupte. Zgomotos, un tramvai înfruntă ploaia. În staţie a coborât un călător. Fata cu ochii trişti se aşază la masa mea. Soarbe dintr-o ceaşcă de cafea şi tace. Laptopul ne separă. Încerc să scriu. Şterg. Reiau. Pe degetul fetei zăresc urma unei verighete, iar pe obraz lacrimile au lăsat şanţuri fine în fondul de ten. Îmi scot verigheta şi o strecor în geantă. Dragostea nu se cumpără cu un inel de aur. Nu mai tastez. Ascult liniştea. Fata suspină. Între doi stâlpi de iluminat, 2012 se leagănă în bătaia vântului. De trei zile, în calendar s-a instalat un nou număr – o adunătură de cifre care schimbă viaţa în bine sau în rău. Fata cu ochii trişti se ridică. A terminat cafeaua. Şi lacrimile. Eu nu am scris nimic. Cafeaua e rece şi, oricum, nu aveam de gând să o beau. Ar fi la fel de amară ca lacrimile.