Mă încearcă în ultima vreme un sentiment de lehamite neexperimentat până acum. O stare din care nu am voinţă să scap. Când vin în viaţă praguri înalte de trecut, afişez masca sub care îmi ascund teama. Nopţi nedormite şi frământări interioare mă bântuie. Îmi arunc ochii la frumuseţea anotimpului înflorit, încerc să leg două vorbe, să scriu câteva rânduri, dar nu filtrez, nu le trec prin mine şi nu au strălucire. Când copila mea era mică şi mă vedea abătută imi spunea; Mami, uită-te în oglindă şi râzi! Tu nu râzi niciodată (are dreptate!) şi eşti atât de tristă! Râdeam de dragul ei şi uitam câteva secunde de nelinişti. Acum, cand ea este un adult cu propriile probleme şi căutând permanent răspunsuri şi rezolvări la prezent, nu mai are cine să-mi spună; Mami, râzi! Deci, las în voia vântului cenuşa zilei de ieri, dar trăiesc şi sper în ziua de azi.
Cu tot sufletul mă rog să fie bine, şi... va fi!
