joi, 12 august 2010

...s-a dus tata...

Cand tata a plecat, se inpamantenise luna mai...
era floare de salcam si suradeau macii... doar lacrimile mele erau albastre, in contrast cu primavara...
mi-a fost greu si nu am inteles, aveam nevoie te timp, cand am inteles deja ma pandeau regretele si-mi adanceau durerea... copiii isi plang parintii pentru ca le ramane copilaria orfana, dar timpul aseaza amintirile in rafturi si le arhiveaza , ca atunci cand le cauti sa le gasesti si sa le retraiesti, pentru vindecare...

Cand a venit vremea sa plece tata, am trait in valtoarea si graba momentului fara sa constientizez ... acum a trecut ... cum trec toate, raman doar clipele suspendate ca niste lacrimi pe un obraz de copil speriat ...

9 comentarii:

  1. Bună să-ţi fie dimineaţa, Aris!
    Sunt bine. Am avut probleme cu unitatea şi nu am mai avut cum să intru pe blog.
    Tataia meu(tatăl mamei mele),a murit tot într-o lună mai. Parcă a fost ieri. L-am iubit ca pe un tată...şi-l voi iubi la fel de mult tot restul zilelor mele. Dar rana nu s-a vindecat.
    Îmi lipseşte foarte mult. Era un bunic perfect. Coborât parcă din scrierile lui Creangă sau din Moromeţii.
    Chiar dacă cei dragi nouă, mor la un moment dat...pentru că aşa le este dat, ei vor trăi veşnic în sufletul nostru, în amintirile noastre, în locul unde au trăit o viaţă.
    Nu fi tristă, Aris! Probabil că acum sunt şi ei îngeri. Iar eu cred, că îngerii se află printre noi. Deci...aproape. Foarte aproape. La o distanţă de gând.

    RăspundețiȘtergere
  2. Nu sunt trista, sunt doar nostalgica... moartea e singura certitudine din viata...
    Bine ai revenit!

    RăspundețiȘtergere
  3. Nu uita ca tatal tau nu a murit ci a fost chemat de Dumnezeu caci,mai avea nevoie de inca un inger si oricum e langa tine!
    Henryk Sienkiewicz
    Moartea e un abis, în care deşi ştim că trebuie să pătrundem cu toţii, de câte ori intră acolo cineva drag şi apropiat, în noi, cei rămaşi pe marginea prăpastiei, se sfâşie sufletul de teamă, jale, disperare. Toate raţionamentele se sfârşesc la acest mal şi-ţi vine doar să strigi după un ajutor, care nu poate veni de nicăieri. Singura salvare, singura mângâiere ar putea fi credinţa, dar cineva care n-are nici lumânarea asta în mână, acela pur şi simplu poate să înnebunească la gândul nopţii veşnice.

    definiţie de Henryk Sienkiewicz în Aniela

    RăspundețiȘtergere
  4. da, credinta si amintirile...
    si nu cred ca e vorba de noaptea vesnica ci de teama de necunoscut si indoiala ca ar mai fi ceva... dincolo...

    RăspundețiȘtergere
  5. Nu de moarte mă tem ci de veșnicia ei, spunea Alexandru Vlahuță.

    intr-o frumoasa zi de mai acum 19 ani si tata a plecat ...acasa!

    fi binecuvantata!

    RăspundețiȘtergere
  6. Amintirea momentelor placute alaturi de el vor actiona ca un pansament asupra ranii. A murit doar corpul, sufletul insa este pentru totdeauna alaturi de voi, cei dragi lui! Nu mai fii trista draga Aris!

    RăspundețiȘtergere
  7. In suflet voi ramane copilul etern al parintilor mei, si indiferent de varsta la care sunt cand ei pleaca, nu pot decat sa sufar...
    multumesc pentru vorba buna, Alexandra!

    RăspundețiȘtergere
  8. Ce curios fapt draga Aris. In seara aceasta m-am gandit la tatal meu care s-a intors acasa acum cinci ani intr-o luna de iarna friguroasa tare. Amintirile m-au facut sa plang, inca ma mai fac sa plang si nici nu cred ca vor inceta. Apoi am intrat aici in blogul tau si am gasit aceasta postare. Ah! Imi este tare dor de el, doar Domnul stie cat.

    RăspundețiȘtergere
  9. D-zeu sa-l odihneasca in pace scumpa Aris. Gandeste-te ca a ajuns cu siguranta intr-un loc mult mai bun, alaturi de D-zeu si ca el te vegheaza si ca este alaturi de tine in fiecare clipa. Te imbratisez cu drag!

    RăspundețiȘtergere