Astăzi se împlineşte un an de când tata a plecat în veşnicie... E greu, tare greu să te desparţi de un părinte. Şi-a pus mâna sub cap şi a refuzat să se mai trezească. Obosise!
În ultimul timp, tată, devenisei un lup singuratic. Eu, prea ocupată cu viaţa, cu ziua de mâine, te ştiam acolo. Erai Sfinxul care îmi proteja existenţa. Iartă-mă, iartă-mă pentru faptul că nu am fost nici foarte deşteaptă, nici foarte norocoasă. Cu toate acestea, singurul lucru de care te-ai plâns a fost că nu m-am născut băiat. Îţi aduci aminte când îmi spuneai că o femeie frumoasă e singură, dar una deşteaptă are Universul la picioare? Aveai dreptate! Acum vorbesc cu fotografia în care tu erai Sfinxul, tată, iar eu o gărgăriţă... Rămas bun! Mă bazez pe tine că o să mă aştepţi, să mergem în vizită la bunici şi să bem un "vinişor" cu stelele...
P.S: Ştiu ca îţi plăcea foarte mult muzica populară, naiul fermecat al lui Gheorghe Zamfir, dar am ales să postez o melodie a lui Ştefan Hruşcă, pentru că mai surprins ascultând melodia asta şi plângând. Nu ai întrebat nimic, mai mângâiat şi ai plecat, dar îţi spun acum de ce plângeam: era prima decepţie în dragoste!Aceeaşi tristeţe devastatoare am simţit când tu, tată, ai închis ochii şi... am rămas singură... De atunci, nu mai am linişte, sunt o frunză rătăcită într-o lume fără copaci...
În biserică se odihnesc icoanele. Priviţi dintr-o parte, sfinţii parcă au aţipit. Sunt singură! Eu şi Dumnezeu. Faţă în faţă. Nu-i cer nimic. Biserica goală e sanctuarul în care timpul nu mai are nici o importanţă. E locul în care bătăile inimii încetinesc şi viaţa capătă nuanţa de verde crud a primăverii. În oraşul de dincolo de uşa masivă a bisericii, plouă!
Ce face Dumnezeu atunci când pe pământ, plouă?
Pe catapeteasmă Isus zâmbeşte înţelegător. La urmei urma sunt om, iar întrebările care îmi vin în minte le adresez celui înţelept: Tatălui! Simt pe creştet mângâierea palmelor sale nevăzute, iar în sufletul meu se face linişte. Îi mulţumesc, mă închin şi părăsesc biserica. Aprind lumânări pentru cei dragi, plecaţi să construiască căsuţe în rai, să-i anunţ că nu i-am uitat...
Acum, ştiu ce face Dumnezeu când plouă... Mângâie sufletele triste, pe creştet!
Cineva, care mă cunoaşte de mulţi ani, mi-a trimis pe email un videoclip al Oanei Sârbu! Eu, la rândul meu, vi-l fac cunoscut şi vouă, dragilor mei prieteni din blogosferă şi vă invit să ascultaţi, cu mare atenţie, versurile piesei.
Nu-i aşa că o melodie superbă deschide în suflet nimfele fluturilor, colorând în curcubeu viaţa?
Sunt momente grele, când spui: - Gata, nu mai am putere să mă ridic! Viaţa e un luptător lipsit de fairplay! Lovitura din spate, nu am merita-o. A fost prea violentă, prea puternică, greu de parat. Dar, încet-încet, reînveţi cum se merge împotriva furtunii, devii din ce în ce mai sigur, te reechilibrezi. Înveţi să te bucuri, să respiri, să râzi... Sfidezi duşmanul! Redevii Om! Nu există nici un motiv de capitulare... Nici unul! Viaţa e un miracol, care trebuie trăit şi acceptat. Tinerii, mai ales, sunt predispuşi la acte de capitulare neînţelese.
Măi copii, sunteţi frumoşi, sunteţi aleşi pentru viaţă, luptaţi din toate puterile să trăiţi, căutaţi-vă refugiul în cărţi, în muzică, în artă... Lăsaţi deoparte ispita drogurilor şi a filmelor stupide. Construiţi-vă un viitor, învăţând! Puteţi deveni orice vă doriţi, pentru că tinereţea înseamnă dreptul la visare, dar mai ales învăţaţi să fiţi oameni! Fericirea trebuie sa fie sinceră şi palpabilă, dar nu permanentă. E usor să-ţi induci starea de fericire artificială, greu v-a fi să te întorci la realitate şi să constaţi că ai pierdut timpul...
Bucuraţi-vă de fiecare zi din viaţă şi trăiţi-o demn, ca şi cum de sinceritatea gândurile voastre depinde existenţa întregului Univers!
Venisem mai devreme şi reuşisem să ne strecurăm, undeva, în faţă.În biserica întunecată ne cuibărisem într-o strană, lângă perete, şi aşteptam să înceapă prima slujbă de înviere din viaţă. Aveam 15 ani. Plecasem din sat, eram liceană şi curiozitatea m-a făcut să vin şi să asist la slujba din satul unde învăţasem, din spusele părinţilor şi ale bunicilor, despre Isus. Îmi aţintisem privirea spre o fereastră prin care zăream o cruce şi un copac înflorit, pe un cer înstelat. Lângă mine, prietena mea, Mioara, mă ţinea strâns de braţ.
Preotul ieşi din altar, cu o lumânare aprinsă şi cu voce puternică, cântată, îndemnă: - Veniţi de luaţi, Lumină! Mâini întinse culegeau scântei de înviere şi luminau chipurile oamenilor cunoscuţi. Nimic mai frumos nu mi-a rămas în minte ca acele chipuri sfioase, tremurătoare în lumină. Când mi se face dor de Dumnezeu, închid ochii şi văd cum se aprind lumânările în mâinile şi ochii sufletelor adunate să se bucure de marea taină. Sfinţii, pictaţi în mărime naturală, pe zidurile bisericii, păreau că deschid aripile ca să ne cuprindă şi să ne mulţumească de credinţă. Lacrimile îmi trădau emoţia. Simţeam că am făcut primul lucru important din viaţă. - De ce plângi, Aris? - De prea multă bucurie, Mioara, de prea multă bucurie!
Ascultam vocea preotului. Nu, nu cu urechile - cu inima. Mă uitam fix la lumina din mână şi călcam pe urmele lui Isus. Glasul clopotului scutura florile copacilor din cimitir şi fiecare cruce, ce însemna un nume plecat în veşnicie, părea o treaptă pe care EL urca spre cer. În satul meu Isus învia, aşa cum învia în somptuoasele catedrale ale lumii.
Ne-am strecurat afară. Era ora 4 dimineaţa. Slujba nu se terminase, dar noi am plecat.Cântau cocoşii în satul înflorit, gătit de sărbătoare, lung şi melodios, anunţând dimineaţa Paştelui. Cerul se înnourase. Noi vorbeam despre toate şi... nimic. Lucruri fără mare însemnătate. Pe marginea drumului ardea o lumânare, la capul beţivului satului. Cineva îi aprinsese lumânarea, pe care o avea pentru slujbă, şi i-a pus-o la cap. Şi pentru el...Hristos a înviat!Sforăia în iarbă, chircit, cu mâinile între picioare şi cu o sticlă de vodcă în buzunarul hainei. La spatele lui, un câine se făcuse ghem şi îi ţinea cald. Alături, o punguţă cu 2 ouă roşii şi câteva felii de cozonac. Eram obosite, dar am râs. După emoţia trăită, râsul ne făcea bine. Ne-am continuat drumul. Am trecut pe lângă căminul cultural. Răsuna muzica în boxe. Totuşi, nu era nimeni în discotecă.Tinerii erau la biserică. A fost ultimul an în care primăria a organizat un asemenea eveniment în noaptea de înviere. Comuniştii nu se puteau pune cu credinţa.
Am ajuns acasă. Ne-am luat rămas bun. Peste câteva ore plecam la internat.Ne despărţeam pentru mult timp. - Să-mi scrii, Aris! S-a trezit vântul. Zarzărul, de la poartă, plângea cu flori...
În urmă cu trei ani, lângă biserica primei învieri a tinereţii, s-a mutat Mioara. Vestea a venit în săptămâna patimilor. Nu i-am scris niciodată, dar regret în fiecare zi. Trec, din când în când, să mai vorbesc cu ea, dar vorbele mele se duc în vânt, aşa cum s-a dus rugămintea unui prieten.
De la o vreme sufăr de insomnie... Ca un paradox, cu cât sunt mai obosită cu atât dorm mai puţin. După trei-patru ore de somn mă trezesc şi ies la plimbare. Nu, nu prin oraş, prin gând!
V-aţi plimbat vreodată prin gândurile voastre? Noaptea, la ceas de taină când oraşul e tăcut, am descoperit că e plăcut să rememorez amintiri, să-mi refac viaţa punând cap la cap întâmplări şi vârste. Probabil acesta este motivul pentru care am început să scriu, dar odată scrise amintirile se ascund.
E adevărat că mă eliberez dar... parcă rămân singură...
La mijloc de aprilie e frig... Mâine vin" floriile cu soare şi soarele cu florii". Da, de unde!Miroase a zăpadă, iar copacii care au apucat să înfloreasca stau rebegiţi şi nedumeriţi de pedeapsa care a căzut pe florile lor...
Am chef de ceartă, dar nu am cu cine!M-aş certa cu timpul, i-aş arunca în faţă toate durerile, să-mi rămână gândurile curate ca un cer senin. Nimic nu mă îndeamnă să mă apuc de curăţenia de Paşti. Cred că mă voi pedepsi, pentru lene, alergând pe faleză şi topind câteva sute de grame din huzurul de iarnă. Să-mi primenesc gândurile şi să mă bucur de înflorirea copacilor părăsiţi de primăvară.
Cu dor de păpădii, de soare blând şi ciripit de păsărele, mă duc să conving primăvara că mâine vin floriile! P.S: Fotografia aparţine domnului Popa Emil!
Astăzi se împlineşte un an de când tata a plecat în veşnicie... E greu, tare greu să te desparţi de un părinte. Şi-a pus mâna sub cap şi a refuzat să se mai trezească. Obosise!
