De vorbă cu...

În biserică se odihnesc icoanele. Priviţi dintr-o parte, sfinţii parcă au aţipit. Sunt singură! Eu şi Dumnezeu. Faţă în faţă. Nu-i cer nimic. Biserica goală e sanctuarul în care timpul nu mai are nici o importanţă. E locul în care bătăile inimii încetinesc şi viaţa capătă nuanţa de verde crud a primăverii. În oraşul de dincolo de uşa masivă a bisericii, plouă!

Ce face Dumnezeu atunci când pe pământ, plouă?

Pe catapeteasmă Isus zâmbeşte înţelegător. La urmei urma sunt om, iar întrebările care îmi vin în minte le adresez celui înţelept: Tatălui! Simt pe creştet mângâierea palmelor sale nevăzute, iar în sufletul meu se face linişte. Îi mulţumesc, mă închin şi părăsesc biserica. Aprind lumânări pentru cei dragi, plecaţi să construiască căsuţe în rai, să-i anunţ că nu i-am uitat...

Acum, ştiu ce face Dumnezeu când plouă...
Mângâie sufletele triste, pe creştet!