Bine te-am regăsit, vară!

Iubirile vin, de cele mai multe ori, nechemate şi pleacă fără salutul de rămas bun. Unele le uiţi, altele nu...
Toate rămân legate de un gest, un anotimp, de un semn care, din când în când, îţi aminteşte cât de îndrăgostită ai fost, şi râzi...

E uşor să râzi după ce timpul a cicatrizat rana din inimă...

Pentru mine vara e un anotimp care îmi aminteşte de iubirile pierdute. Acum, după mai bine de 20 de ani, a venit vremea să fac pace cu trecutul, să mă bucur de vară şi să mă gândesc doar la imprevizibila zi de mâine...

Bine te-am regăsit, vară!

Din Mamaia, cu drag...

Marea Neagră...
Mă încântă nuanţele superbe de albastru. Aici e locul unde cerul se ridică din aşternutul valurilor şi devine câmp pe care înfloresc, noaptea, stelele...

La malul mării, fericiţi şi frumoşi, se joacă îngerii.
Am surprins un îngeraş, fără aripi, care mi-a făcut orele de plajă suportabile...

De la Mamaia, gânduri bune!
Cu drag...

Călător în drum spre mare...

Maşina aleargă pe şoseaua mărginită de arhipelaguri de maci, somnoroşi, treziţi de noi veselii călători ce merg grăbiţi la reîntalnirea cu marea. Drumul e liber. Lanuri de grâu, ciripit de păsărele, bucuria copleşitoare din suflet şi flori multe, de toate culorile, dar timizi si superbi, vestitorii verii – Macii.

Evadată din închisoarea oraşului, nu ştiu ce să fac cu libertatea. Mă deranjează soarele. Îmi pun ochelarii. Mă deranjează perfecţiunea naturii şi rămân fără cuvinte.

Fericirea asta gratuită emoţionează.

Unde sunt cuvintele pe care toată iarna le-am pus la treabă, unde sunt metaforele care îmi ţineau sufletul la lumină? Toate s-au risipit speriate în faţa sublimului, iar bietul suflet a rămas gol. De goliciunea lui râde soarele şi se înroşesc macii. Îndrăgostit de flori, vântul se plimbă glumeţ si nepăsător printre parfumuri şi petale.

Eu, călător în drum spre mare, sunt pedepsită să scriu o poveste...

Rămas bun!

Astăzi se împlineşte un an de când tata a plecat în veşnicie... E greu, tare greu să te desparţi de un părinte. Şi-a pus mâna sub cap şi a refuzat să se mai trezească. Obosise!

În ultimul timp, tată, devenisei un lup singuratic. Eu, prea ocupată cu viaţa, cu ziua de mâine, te ştiam acolo. Erai Sfinxul care îmi proteja existenţa. Iartă-mă, iartă-mă pentru faptul că nu am fost nici foarte deşteaptă, nici foarte norocoasă. Cu toate acestea, singurul lucru de care te-ai plâns a fost că nu m-am născut băiat. Îţi aduci aminte când îmi spuneai că o femeie frumoasă e singură, dar una deşteaptă are Universul la picioare? Aveai dreptate! Acum vorbesc cu fotografia în care tu erai Sfinxul, tată, iar eu o gărgăriţă...
Rămas bun! Mă bazez pe tine că o să mă aştepţi, să mergem în vizită la bunici şi să bem un "vinişor" cu stelele...

P.S: Ştiu ca îţi plăcea foarte mult muzica populară, naiul fermecat al lui Gheorghe Zamfir, dar am ales să postez o melodie a lui Ştefan Hruşcă, pentru că mai surprins ascultând melodia asta şi plângând. Nu ai întrebat nimic, mai mângâiat şi ai plecat, dar îţi spun acum de ce plângeam: era prima decepţie în dragoste! Aceeaşi tristeţe devastatoare am simţit când tu, tată, ai închis ochii şi... am rămas singură...
De atunci, nu mai am linişte, sunt o frunză rătăcită într-o lume fără copaci...

De vorbă cu...

În biserică se odihnesc icoanele. Priviţi dintr-o parte, sfinţii parcă au aţipit. Sunt singură! Eu şi Dumnezeu. Faţă în faţă. Nu-i cer nimic. Biserica goală e sanctuarul în care timpul nu mai are nici o importanţă. E locul în care bătăile inimii încetinesc şi viaţa capătă nuanţa de verde crud a primăverii. În oraşul de dincolo de uşa masivă a bisericii, plouă!

Ce face Dumnezeu atunci când pe pământ, plouă?

Pe catapeteasmă Isus zâmbeşte înţelegător. La urmei urma sunt om, iar întrebările care îmi vin în minte le adresez celui înţelept: Tatălui! Simt pe creştet mângâierea palmelor sale nevăzute, iar în sufletul meu se face linişte. Îi mulţumesc, mă închin şi părăsesc biserica. Aprind lumânări pentru cei dragi, plecaţi să construiască căsuţe în rai, să-i anunţ că nu i-am uitat...

Acum, ştiu ce face Dumnezeu când plouă...
Mângâie sufletele triste, pe creştet!

Cu o floare...

Cineva, care mă cunoaşte de mulţi ani, mi-a trimis pe email un videoclip al Oanei Sârbu! Eu, la rândul meu, vi-l fac cunoscut şi vouă, dragilor mei prieteni din blogosferă şi vă invit să ascultaţi, cu mare atenţie, versurile piesei.

Nu-i aşa că o melodie superbă deschide în suflet nimfele fluturilor, colorând în curcubeu viaţa?

Pledoarie pentru viaţă

Sunt momente grele, când spui:
- Gata, nu mai am putere să mă ridic! Viaţa e un luptător lipsit de fairplay! Lovitura din spate, nu am merita-o. A fost prea violentă, prea puternică, greu de parat.
Dar, încet-încet, reînveţi cum se merge împotriva furtunii, devii din ce în ce mai sigur, te reechilibrezi. Înveţi să te bucuri, să respiri, să râzi... Sfidezi duşmanul! Redevii Om! Nu există nici un motiv de capitulare... Nici unul! Viaţa e un miracol, care trebuie trăit şi acceptat. Tinerii, mai ales, sunt predispuşi la acte de capitulare neînţelese.

Măi copii, sunteţi frumoşi, sunteţi aleşi pentru viaţă, luptaţi din toate puterile să trăiţi, căutaţi-vă refugiul în cărţi, în muzică, în artă... Lăsaţi deoparte ispita drogurilor şi a filmelor stupide. Construiţi-vă un viitor, învăţând! Puteţi deveni orice vă doriţi, pentru că tinereţea înseamnă dreptul la visare, dar mai ales învăţaţi să fiţi oameni! Fericirea trebuie sa fie sinceră şi palpabilă, dar nu permanentă. E usor să-ţi induci starea de fericire artificială, greu v-a fi să te întorci la realitate şi să constaţi că ai pierdut timpul...

Bucuraţi-vă de fiecare zi din viaţă şi trăiţi-o demn, ca şi cum de sinceritatea gândurile voastre depinde existenţa întregului Univers!