Un vis...

Mi-aş dori ca atâta timp cât pe chipul meu mai sunt urmele tinereţii, să fiu frumoasă, elegantă, aşa cum sunt actriţele, de la Hollywood, în filmele vechi.
Să redevin femeie...
M-am săturat să port blugi - pantaloni în general - din comoditate, cizmuliţe cu tocuri joase, gecuţe - haine care trebuie să-mi ofere libertate de mişcare şi să fie cât mai practice.

Un fel de salopete pe care le purtăm cam 80% din femei!

Parcă, vreau să mă bucur de anii de tinereţe care mi-au rămas, să mă privesc în vitrine cum făceam la 20 de ani, să mă simt ca o prinţesă! Să întâmpin primăvara cu poftă de viaţă şi zâmbetul sincer al omului frumos!

Mă gândeam... ce-ar fi să apar odată îmbrăcată în stilul lui Marilyn Monroe?

Primăvară,

- Hai,
fă-ţi curaj şi invadează timpul!
A fost o iarnă magică,
dar e ora plecării...

În gara vieţii, te aştept!

La balcon au înflorit freziile,
e martie,
dar dimineţile ning,
răzvrătite şi încruntate,
Iarnă...

Primăvara din pestelcă

Pe la începutul lunii februarie începea tăiatul viilor. Şi erau destule, zeci, poate sute de hectare. Dealul din vestul satului era împădurit, în rest erau vii nesfârşite. Podgoriile dădeau de lucru locuitorilor satului şi celor din comunele învecinate. Primele lucrări începeau din februarie şi oamenii, plictisiţi de iarnă, de abia aşteptau să se întâlnescă, să povestească şi să-şi dezmorţească oasele, muncind şi sporovăind toată ziua. În mulţimea aceea de zilieri era o bătrânică care atrăgea atenţia. Cei mai tineri, care nu o cunoşteau, o luau peste picior.
- Băbuţă te caută moartea pe acasă şi dumneata umbli pe coclauri la tăiatul viilor, sau îti cauţi tinereţea?
Băbuţa se făcea că nu aude şi îşi vedea de treaba ei, atentă la foarfeca pe care o mânuia cu o repeziciune uimitoare.
Tinerii continuau sa facă glume pe seama vârstei ei. Se supăra şi răspundea:
- Nu cred că ţi-ai rupt, tinere, dinţii în dosul meu, să mă faci băbuţă. Cât despre tinereţe, eu o port în suflet pe când cei mucoşi ca voi habar nu au ce este tinereţea. Vorbiţi să nu adormiţi şi, dacă sunteţi curioşi cu cine vorbiţi, aflaţi că eu sunt bâta Cosorica cea care de vreo treizeci de ani lucrează viile astea câştigându-şi pâinea cinstit.
Luaţi din scurt, tinerii închideau gura ruşinaţi.
Zi de zi bâta Cosorica mergea şi lucra. Era mulţumită că, pe lângă amărâta de pensie pe care o avea, mai câştiga un bănuţ reuşind, astfel, să ajute copiii. Avea patru băieţi. "Copiii" erau oameni în toată firea, aveau casele lor, treburile lor, dar nu o puteau convinge că se pot descurca singuri fără ajutorul mamei. Seara, după o zi muncită în frig, bâta Cosorica mai avea putere să fie de ajutor consătenilor ei şi cine o ruga era sigur că nu v-a fi refuzat. Dacă murea cineva dânsa ştia toate ritualurile şi la toate pomenirile era bucătăreasa, dacă vreo femeie tânără avea copil mic şi nu se putea descurca, bâta Cosorica o ajuta cu sfaturi sau îi spăla scutecele copilului. Făcea orice muncă, iar când venea vremea plăţii şi o întrebai:
- Cât să te plătesc, bâtă?
Răspundea:
- Patru lei!
- De ce doar patru lei, bâtă?
- Câte un leu pentru fiecare fecior!
- Dar, ajutorul dumneata face mai mult!
- Eu de patru lei am nevoie, iar dacă munca mea valorează mai mult Dumnezeu o să ţină socoteala şi o să-mi dea de restul sănătate.

La sfârşitul lui februarie o vedeam ieşind din pădure: micuţă, cu obrajii arşi de ger, îmbrobodită cu o bertă de lână, îmbrăcată cu bundiţă şi încinsă cu o pestelcă albă, apretată, pe care o ţinea strâns cu amândouă mâinile. Noi eram pe derdeluş şi ne bucuram de ultimele petice de zăpadă, chiuind veseli ca toţi copiii fără nici o grijă, jucăuşi şi zburdalnici îi ieşeam în cale, strigând:
- Ce ai în pestelcă, bâtă Cosorică?
- Ce să am iezilor, iaca, am adus primăvara!
Desfăcea pestelca şi frăgezimea albă, delicată, a ghioceilor se înfăţişa ochilor noştri uimiţi. Cum îi dibuia? Ce înţelegere avea cu primăvara? Nu știu, dar în fiecare an Bâta Cosorica ne făcea de ruşine, dânsa fiind cea care aducea în sat primii ghiocei.

Acum, când scriu, e sfârşitul lui februarie. Ninge, e viscol şi iarna nu dă semne de plecare.
- Bâtă Cosorică împrumută-mi, rogu-te, pestelca să merg în pădure, să aduc primăvara!

Galati - 25 Februarie 2011

Un strop de linişte...

În familia mea a venit şi a plecat, iarăşi, moartea...
A luat cu dânsa un suflet şi s-a făcut nevăzută. Moartea nu sună niciodată să-şi anunţe venirea.
Când vin despărţirile definitive, rămân amintirile şi faptele bune pe care le-a făcut cel plecat. Viaţa e singura noastră avere şi singura împlinire.
Moartea e drumul ce duce înapoi la stele.

* Aveam atâtea idei şi începusem să fiu fericită în umbra cuvintelor, dar acum am nevoie de un strop de linişte, să adorm lacrimile, apoi mă întorc să ne bucurăm, împreună, de viaţă... *
Să nu fiţi trişti niciodată!

Margareta nopţii de Sfântul Ilie (II)

La casele de bilete nu mai erau cozi, semn că se apropia ora de plecarea a trenului. Nu vedea pe nimeni cunoscut. Navetiştii aveau abonamente şi nu mai treceau prin gară, mergeau direct la tren. Ce era de făcut? Timpul era mult prea scurt să-i ofere răgazul să caute pe cineva în tren, apoi să se întoarcă şi să-şi cumpere bilet. Mai avea la dispoziţie 10 minute să facă rost de bani. Din colţul în care se refugiase, a văzut un ţigan care cumpăra două bilete - pentru el si tiganca care îl însoţea - spre aceeaşi destinaţie, unde ar fi dorit ea să ajungă. S-a apropiat, stingheră, de tigancă şi, privind în jos, cu voce şovăielnică, a rugat-o şoptit:
- Nu vă supăraţi, am nevoie de 13 lei să-mi cumpăr un bilet. Vă rog frumos, dacă puteţi, să mă ajutaţi!
I-au dat lacrimile de umilinţă, iar plânsul i-a zguduit umerii şi înecat cuvintele.
Ţiganca, o femeie voinică, a lăsat jos desaga de pe umăr, a scos din sân banii şi i-a dat tiganului.
- Ia un belet şâ pentru rumânca asta.
S-a întors lânga ea.
- Hai, câ perdim trenu!
A întins braţele să-i ia copilul, să-i uşureze povara femeii obosite şi plăpânde, dar ea s-a ferit.
Traversă peronul însoţită de ţigancă. Ţiganul le urma la câţiva paşi, în spate. Au urcat în ultimul vagon. Când s-au aşezat, trenul s-a pus în mişcare. Primele picături de ploaie băteau în geam şi, prin fereastra de sus a vagonului, aerul răcoros inunda compartimentul. Copila s-a trezit şi scâncea. Scâncea de foame şi nu putea să o alăpteze. O legăna uşor, încercând să o liniştească, dar se întreba: Cum o să-i potolească foamea în cele doua ore de mers cu trenul?
Ţiganul stătea pe coridor şi fuma gânditor. Ţiganca, după ce şi-a aranjat fustele răvăşite, a scos broboada de pe cap, lăsând libere codiţele împletite cu aţe colorate şi bănuţi. Pe banchetă, lângă dânsa, desaga vărgată plină cu pâine proaspătă. În tot zbuciumul şi toată durerea din suflet, o rază de zâmbet îşi făcea loc şi se uita la oamenii care i-au întins o mână de ajutor şi cărora nu ştia cum să le mulţumească. Copila descoperise broboada înflorată şi trăgea de un colţ. Ea îşi făcea curaj să înceapă un dialog, dar nu găsea cuvintele care să spargă tăcerea aceea apăsătoare, întreruptă doar de tunetele tot mai îndepărtate şi luminată slab de un bec nehotărât.(Se stingea şi se aprindea la intervale neregulate.) Ţiganca se uita la copil şi aştepta. Clipe stinghere, fără vorbe, doar cu gânduri, treceau numărate de ceasul nevăzut al nopţii. Trenul s-a oprit la prima staţie. După 5 minute impegatul a făcut semn, cu o lanternă, mecanicului să plece.
Copila a început din nou să scâncească. O legăna, sperând să adoarmă, dar îi tremurau mâinile. Nu mai avea putere. Ţiganca s-a ridicat şi i-a luat copila din braţe.
- Stai şâ mânâncâ un colţ di pâni câ ai sâ leşâni.
I-a întins desaga şi, din unul din buzunarele nevăzute ale fustei, a scos o sticlă cu apă.
- Hodineşti-ti! Am crescut nouă puradei, am oleacâ grijâ şâ di-a tău!
A ridicat bluza şi a lăsat la vedere un sân pietros, trandafiriu. Copila, înfometată, l-a prins şi a început să sugă. Ea făcuse ochii mari, dar nu îndrăznea să spună ceva. Ţiganul a dat să intre în compartiment, dar s-a răzgândit. În braţele rumene ale ţigăncii copila sugea, pe jumătate adormită, tinând în pumn un bănuţ din părul femeii.
Cerul se limpezea şi, una câte una, înfloreau stelele. Trenul alerga, ca un cal nărăvaş, printre sălciile înlăcrimate de ploaie şi satele adormite...

Au coborât din tren.
Ţiganca învelise copila în broboadă, să o apere de răcoarea nopţii. Nu vorbeau, nu aveau ce să-şi spună! Au mers împreună până la poarta părinţilor.
Ţiganca i-a aşezat copila în braţe şi, înainte să dispară în noapte, a zis:
- Când o sâ treşi pi la bisăricâ, aprindi o lumânari în sânătatea Margaretii!

Viaţa i-a oferit şansa să se poată exprima în scris.
Astăzi a scris despre oameni care au ajutat-o în momente de cumpănă, iar unul din ei a fost: Margareta nopţii de Sfântul Ilie.
Amintire i-a rămas broboada şi un bănuţ din codiţele împletite ale ţigăncii cu suflet bun, ca o pâine caldă.

Galaţi - 9 februarie 2011

Margareta nopţii de Sfântul Ilie (I)

Furtuna cu tunete şi fulgere, din noaptea de afară, a adus puţină linişte în sufletul chinuit care îşi odihnea capul pe fereastra răcoroasa a trenului. Ziua, ce tocmai trecuse, nu prevestea deznodământul căsniciei sale. A ţinut cu dinţii de căsnicia asta, pentru că făcea pereche cu bărbatul pe care l-a iubit cel mai mult. Dar, au fost doi ani de chin, de durere si dezamăgiri. Nu aveau nimic în comun, până şi dragostea o simţeau diferit. Ea iubea chipul frumos al bărbatului, dar ura viciile sale. El iubea prietenii, cu care-şi petrecea nopţi întregi în cârciumă, şi dispreţuia, umilind constant, femeia aceea frumoasă care-i purta numele.
În urmă cu două zile soacra, venită în vizită, a văzut-o cu ochiul vânăt şi i-a zis:
- Aşa sunt bărbaţii! Chiar dacă îţi mai şterge câte una, o fi având el vreun motiv. Doar nu eşti vreo prinţesă să te spargi de la o palmă.
Avea 21 de ani! Nu era prinţesă, dar era un om educat şi o mamă responsabilă. Ştia că oamenii se pot schimba doar dacă îşi doresc. El s-a schimbat, în cei doi ani de căsnicie, s-a transformat într-o brută.
O bătea zilnic, pe principiul:
- În casa asta, eu sunt stăpân! Cui nu-i convine, să plece!
Aşa a făcut!
A plecat!
Şi-a luat copila, de câteva luni, în braţe şi a fugit. Fără ţintă. Nu mai putea suporta, nu mai avea răbdare! În goana nebună a trecut pe lângă Catedrală şi atunci şi-a amintit. Era ziua Sfântului Ilie cel aducător de ploaie si belşug. S-a oprit, a făcut o cruce mare şi, cu ochii în lacrimi, s-a rugat:
- Doamne, trimite-mă pe drumul cel bun, să-mi pot creşte copila şi să trăiesc liniştită!
A plecat mai departe. Copila dormea în braţe cu căpşorul cârlionţat pe umăr şi mânuţele de gât. Bietul copil surâdea şi gângurea prin somn. Oamenii de pe stradă se uitau la ea ca la o ciudată. Tânăra aceea tristă, în pantaloni scurţi, cu un tricou alb mototolit, în picioarele goale şi cu un copil în braţe, făcea notă discordantă cu trecătorii ieşiţi la plimbarea de seară, îmbrăcaţi în costume elegante şi povestind veseli întâmplările zilei. Oraşul părea să o respingă!
A intrat în gangul care scurta drumul spre gară, ieşind astfel din strada Domnească şi evitând privirile curioase ale plimbăreţilor. Luase o hotărâre, dar era la mâna norocului să o poată realiza. Zăpuşeala din aer prevestea furtuna. Gara era un furnicar pentru că, la ora aceea, plecau ultimele trenuri cu navetişti. Obosiţi, după o zi istovitoare de muncă, treceau grăbiţi fără să o privească. Ochii plânşi şi încercănaţi încercau să descopere o figură cunoscută. Căuta un vecin, un fost coleg, o rudă, să împrumute nişte bani şi să-şi cumpere biletul spre casă. Casa părinţilor!

Unde ar fi putut să se ducă? Cine ar fi primit două suflete care aveau doar hainele de pe ele? La ce uşă să bată cu un copil sugar în braţe şi fără nici un ban?

Vasile - Ochi de sticlă

Cum ajung acasă, o întreb:
- Ce-ai făcut tu toată ziua, că eu am tăiat lemne în pădure, am încărcat două căruţe şi le-am dus peste deal, la Cuca, la al lui Vlad, tocmai în capătul satului. Am muncit ca un rob, dar tu ce-ai făcut cât o fost ziua asta de lungă, cucoană?

Aşa gândea moş Vasile Ochi de Sticlă, Casapu, Truşa sau după numele din buletin Vasile Bordeianu, omul cu 10 porecle şi o inimă cât tot satul la un loc, că o să-i spună nevestei sale cu care era însurat de 52 de ani.
Vrednic, musculos, bine legat pentru cei 70 de ani, iute la mânie şi rău de gură, inimos şi săritor la toate nevoile megieşilor. Rar am întâlnit pe cineva care să-i semene, sau poate rar e mult spus, corect ar fi - niciodată.
Ajuns acasă, deshamă caii şi-i mână în grajd, aruncă pături pe spinările lor aburinde, îi adapă şi le agaţă de gât desaga cu grăunţe. Mulţumit de loialitatea şi blândeţea animalelor, le mângâie şi şopteşte recunoscător:
- Măi Caisă, măi Arapule, să fim sănătoşi şi să avem şi mâine o zi cu spor şi câştig!
În sfârşit, intră la căldura din casă, acolo unde tuşa Mărina, cu furca în brâu şi fusul sfârâind în mână, torcea lână pentru ciorapi. Pe plita sobei era o oală cu apă, să se spele bărbatul plecat de dimineaţă la lucru, apă fierbinte care să-i încalzească oasele omului muncit şi îngheţat în ziua aceea geroasă. La fereastra aburită, muşcatele scoteau limba şi sfidau iarna, roşii, mari şi frumoase. Printre ghiveci, frumos lipite în rame de lemn, aveau câte un locşor şi fotografii îngălbenite de timp cu nunta, tinereţea şi copiii celor care, cu hărnicia lor, binecuvântau casa.
Când îşi vedea nevasta, uita moş Vasile de gândurile, gata să stârnească cearta, care l-au măcinat pe drum. Oricum, singurul ochi sănătos pe care-l avea, inspectase rapid gospodăria şi era mulţumit că toate erau aşa cum trebuie: orătăniile hrănite, lemnele, pe care el le tăiase, adunate şi stivuite frumos în poiată.

Atunci, ce motiv de ceartă ar fi avut?

Îşi scotea şuba groasă şi căciula de blană din cap şi se punea la sfat cu dulcea lui de cununie, povestindu-i tot ce făcuse în ziua care tocmai se încheiase. Nu se simţea bătrâneţea în casa lor, poate pentru că nu-i pomeneau numele niciodată şi cea nechemată ce haz ar fi avut să strice armonia oamenilor care-şi vedeau de viaţă?
Când se aşternea zăpada, moş Iarnă şi baba Sărbătoare, cum îi porecleau gurile rele ale satului, treceau pe uliţe cu obraji rumeni şi veseli în sania de lemn veche de 50 de ani, sanie pe care tuşa Mărina o primise de zestre. La sanie caii, împodobiţi cu canafi roşii şi clopoţei argintaţi la gât, ştiau că acum e momentul să arate de ce sunt în stare, alergau uşor şi duceau sania lin, lăsând ţaţelor răgaz de pizmă şi făcând din stăpâni subiect de bârfă pentru înveninatele cumetre, dar sufletele nevinovate ale copiilor se bucurau şi chiuiau când apărea sania minune în clinchete de clopoţei, cu doi cai în putere şi doi bunici frumoşi.

Iarna scotea capul din pădure să se dumirească care e motivul zarvei şi râzând, elibera soarele din închisoarea norilor să întregească imaginea frumoasă ce v-a rămâne prinsă, pentru totdeauna, în gheţarul timpului trecut şi în mintea celor care au fost martori ai bucuriei.

În compunerile prichindeilor de la şcoală, moş Iarnă, baba Sărbătoare, Caisă, Arapu şi sania lor fermecată, erau personaje preferate şi, fie vorba între noi, cine putea să fie moş Crăciun?
*

Aşa i-am cunoscut pe cei doi frumoşi încărunţiţi de timp şi ninşi de iernile pe care le-am trăit în satul unde am fost hărăzită să deschid ochii şi să-mi bucur copilăria. Azi, la vârsta maturităţii, îmi luminez viaţa cu gândul la ziua de ieri şi cu speranţa că mâine o să vă aduc în dar altă povestire să o citiţi, cu drag, copiilor voştri...