sâmbătă, 12 februarie 2011

Margareta nopţii de Sfântul Ilie (I)

Furtuna cu tunete şi fulgere, din noaptea de afară, a adus puţină linişte în sufletul chinuit care îşi odihnea capul pe fereastra răcoroasa a trenului. Ziua, ce tocmai trecuse, nu prevestea deznodământul căsniciei sale. A ţinut cu dinţii de căsnicia asta, pentru că făcea pereche cu bărbatul pe care l-a iubit cel mai mult. Dar, au fost doi ani de chin, de durere si dezamăgiri. Nu aveau nimic în comun, până şi dragostea o simţeau diferit. Ea iubea chipul frumos al bărbatului, dar ura viciile sale. El iubea prietenii, cu care-şi petrecea nopţi întregi în cârciumă, şi dispreţuia, umilind constant, femeia aceea frumoasă care-i purta numele.
În urmă cu două zile soacra, venită în vizită, a văzut-o cu ochiul vânăt şi i-a zis:
- Aşa sunt bărbaţii! Chiar dacă îţi mai şterge câte una, o fi având el vreun motiv. Doar nu eşti vreo prinţesă să te spargi de la o palmă.
Avea 21 de ani! Nu era prinţesă, dar era un om educat şi o mamă responsabilă. Ştia că oamenii se pot schimba doar dacă îşi doresc. El s-a schimbat, în cei doi ani de căsnicie, s-a transformat într-o brută.
O bătea zilnic, pe principiul:
- În casa asta, eu sunt stăpân! Cui nu-i convine, să plece!
Aşa a făcut!
A plecat!
Şi-a luat copila, de câteva luni, în braţe şi a fugit. Fără ţintă. Nu mai putea suporta, nu mai avea răbdare! În goana nebună a trecut pe lângă Catedrală şi atunci şi-a amintit. Era ziua Sfântului Ilie cel aducător de ploaie si belşug. S-a oprit, a făcut o cruce mare şi, cu ochii în lacrimi, s-a rugat:
- Doamne, trimite-mă pe drumul cel bun, să-mi pot creşte copila şi să trăiesc liniştită!
A plecat mai departe. Copila dormea în braţe cu căpşorul cârlionţat pe umăr şi mânuţele de gât. Bietul copil surâdea şi gângurea prin somn. Oamenii de pe stradă se uitau la ea ca la o ciudată. Tânăra aceea tristă, în pantaloni scurţi, cu un tricou alb mototolit, în picioarele goale şi cu un copil în braţe, făcea notă discordantă cu trecătorii ieşiţi la plimbarea de seară, îmbrăcaţi în costume elegante şi povestind veseli întâmplările zilei. Oraşul părea să o respingă!
A intrat în gangul care scurta drumul spre gară, ieşind astfel din strada Domnească şi evitând privirile curioase ale plimbăreţilor. Luase o hotărâre, dar era la mâna norocului să o poată realiza. Zăpuşeala din aer prevestea furtuna. Gara era un furnicar pentru că, la ora aceea, plecau ultimele trenuri cu navetişti. Obosiţi, după o zi istovitoare de muncă, treceau grăbiţi fără să o privească. Ochii plânşi şi încercănaţi încercau să descopere o figură cunoscută. Căuta un vecin, un fost coleg, o rudă, să împrumute nişte bani şi să-şi cumpere biletul spre casă. Casa părinţilor!

Unde ar fi putut să se ducă? Cine ar fi primit două suflete care aveau doar hainele de pe ele? La ce uşă să bată cu un copil sugar în braţe şi fără nici un ban?

4 comentarii:

  1. Ador blogul tau.Intotdeauna il citesc cu cea mai mare placere.

    Multa bafta in continuare!

    RăspundețiȘtergere
  2. Mulţumesc, Tatiana!
    Eşti bine venită, oricând.

    RăspundețiȘtergere
  3. Frumoasa povestea si e inspirata din familii românești...Astept continuarea!

    RăspundețiȘtergere
  4. Povestea aceasta pare reala, desprinsa din atâtea si atâtea realități, dar are in plus emoția și talentul dumneavoastră.

    RăspundețiȘtergere