sâmbătă, 12 februarie 2011

Margareta nopţii de Sfântul Ilie (II)

La casele de bilete nu mai erau cozi, semn că se apropia ora de plecarea a trenului. Nu vedea pe nimeni cunoscut. Navetiştii aveau abonamente şi nu mai treceau prin gară, mergeau direct la tren. Ce era de făcut? Timpul era mult prea scurt să-i ofere răgazul să caute pe cineva în tren, apoi să se întoarcă şi să-şi cumpere bilet. Mai avea la dispoziţie 10 minute să facă rost de bani. Din colţul în care se refugiase, a văzut un ţigan care cumpăra două bilete - pentru el si tiganca care îl însoţea - spre aceeaşi destinaţie, unde ar fi dorit ea să ajungă. S-a apropiat, stingheră, de tigancă şi, privind în jos, cu voce şovăielnică, a rugat-o şoptit:
- Nu vă supăraţi, am nevoie de 13 lei să-mi cumpăr un bilet. Vă rog frumos, dacă puteţi, să mă ajutaţi!
I-au dat lacrimile de umilinţă, iar plânsul i-a zguduit umerii şi înecat cuvintele.
Ţiganca, o femeie voinică, a lăsat jos desaga de pe umăr, a scos din sân banii şi i-a dat tiganului.
- Ia un belet şâ pentru rumânca asta.
S-a întors lânga ea.
- Hai, câ perdim trenu!
A întins braţele să-i ia copilul, să-i uşureze povara femeii obosite şi plăpânde, dar ea s-a ferit.
Traversă peronul însoţită de ţigancă. Ţiganul le urma la câţiva paşi, în spate. Au urcat în ultimul vagon. Când s-au aşezat, trenul s-a pus în mişcare. Primele picături de ploaie băteau în geam şi, prin fereastra de sus a vagonului, aerul răcoros inunda compartimentul. Copila s-a trezit şi scâncea. Scâncea de foame şi nu putea să o alăpteze. O legăna uşor, încercând să o liniştească, dar se întreba: Cum o să-i potolească foamea în cele doua ore de mers cu trenul?
Ţiganul stătea pe coridor şi fuma gânditor. Ţiganca, după ce şi-a aranjat fustele răvăşite, a scos broboada de pe cap, lăsând libere codiţele împletite cu aţe colorate şi bănuţi. Pe banchetă, lângă dânsa, desaga vărgată plină cu pâine proaspătă. În tot zbuciumul şi toată durerea din suflet, o rază de zâmbet îşi făcea loc şi se uita la oamenii care i-au întins o mână de ajutor şi cărora nu ştia cum să le mulţumească. Copila descoperise broboada înflorată şi trăgea de un colţ. Ea îşi făcea curaj să înceapă un dialog, dar nu găsea cuvintele care să spargă tăcerea aceea apăsătoare, întreruptă doar de tunetele tot mai îndepărtate şi luminată slab de un bec nehotărât.(Se stingea şi se aprindea la intervale neregulate.) Ţiganca se uita la copil şi aştepta. Clipe stinghere, fără vorbe, doar cu gânduri, treceau numărate de ceasul nevăzut al nopţii. Trenul s-a oprit la prima staţie. După 5 minute impegatul a făcut semn, cu o lanternă, mecanicului să plece.
Copila a început din nou să scâncească. O legăna, sperând să adoarmă, dar îi tremurau mâinile. Nu mai avea putere. Ţiganca s-a ridicat şi i-a luat copila din braţe.
- Stai şâ mânâncâ un colţ di pâni câ ai sâ leşâni.
I-a întins desaga şi, din unul din buzunarele nevăzute ale fustei, a scos o sticlă cu apă.
- Hodineşti-ti! Am crescut nouă puradei, am oleacâ grijâ şâ di-a tău!
A ridicat bluza şi a lăsat la vedere un sân pietros, trandafiriu. Copila, înfometată, l-a prins şi a început să sugă. Ea făcuse ochii mari, dar nu îndrăznea să spună ceva. Ţiganul a dat să intre în compartiment, dar s-a răzgândit. În braţele rumene ale ţigăncii copila sugea, pe jumătate adormită, tinând în pumn un bănuţ din părul femeii.
Cerul se limpezea şi, una câte una, înfloreau stelele. Trenul alerga, ca un cal nărăvaş, printre sălciile înlăcrimate de ploaie şi satele adormite...

Au coborât din tren.
Ţiganca învelise copila în broboadă, să o apere de răcoarea nopţii. Nu vorbeau, nu aveau ce să-şi spună! Au mers împreună până la poarta părinţilor.
Ţiganca i-a aşezat copila în braţe şi, înainte să dispară în noapte, a zis:
- Când o sâ treşi pi la bisăricâ, aprindi o lumânari în sânătatea Margaretii!

Viaţa i-a oferit şansa să se poată exprima în scris.
Astăzi a scris despre oameni care au ajutat-o în momente de cumpănă, iar unul din ei a fost: Margareta nopţii de Sfântul Ilie.
Amintire i-a rămas broboada şi un bănuţ din codiţele împletite ale ţigăncii cu suflet bun, ca o pâine caldă.

Galaţi - 9 februarie 2011

8 comentarii:

  1. Când am început să citesc prima parte, am intuit despre cine e vorba.
    Triste şi adevărate rândurile tale.
    Pe măsură ce citeam, lacrimile-mi împăienjeniseră ochii.
    L-am rugat pe soţul meu să citească şi el.
    Aceeaşi reacţie a avut-o şi el.
    După atâţia ani,e bine că o întâmplare din viaţă s-a transformat într-o poveste care nu ar trebui să mai doară.
    Să veţi parte, amândouă doar de lucruri bune şi de multe-multe lacrimi doar de bucurie!
    O îmbrăţişare

    RăspundețiȘtergere
  2. Lacrimă dragă,
    eu nu scriu poveşti, eu vorbesc despre mine.
    Nu sunt o visătoare sunt un om cu picioarele pe pământ şi vorbesc despre viaţă. Viaţa cu bunele şi relele ei... Dar atât de frumoasă pentru că nimic nu se repetă.
    Mulţumesc de citire, prietenă dragă!

    RăspundețiȘtergere
  3. Ştiu că nu scrii decât din cele trăite de tine.
    Dar în momentul în care lucrurile care ne-au durut cel mai mult le putem împărtăşi celorlalţi, înseamnă că durerea a rămas undeva în urmă, că suntem mai puternici şi că rănile
    s-au mai vindecat.
    Sunt alături de tine cu sufletul şi gândurile!
    Dar sper să scrii şi cărţi pentru copii.

    RăspundețiȘtergere
  4. Viaţa este în mare măsură un mister rămas încă nedescifrat de oameni. Avem o mulţime de întrebări fără răspuns, experimentăm lucruri pe care nu le putem explica şi în jurul nostru se întâmplă fenomene pe care nu le înţelegem. Viaţa este un hăţiş de capcane printre care trebuie să te strecori, un număr nesfârţit de alternative dintre care trebuie să alegi, o intersecţie permanentă în care trebuie să te orientezi. Chiar dacă omul are posibilitatea să aleagă în viaţă între mai multe alternative, totuşi familia, locul geografic, cultura, religia...sunt lucruri pe care nu are oportunitatea să le aleagă şi ele devin elemente definitorii pentru personalitatea individului. În general în prima parte a vieţii (copilăria) omul este produsul acestor elemente native care-i definesc personalitatea, timp în care în a doua parte a vieţii (maturitatea) omul îşi fixează un scop pentru care se luptă restul vieţii pe viaţă şi pe moarte.
    Esti o femeie puternica si talentata.Imi place cum transcrii povestile si lectile tale de viata.

    RăspundețiȘtergere
  5. Cadâr dragă,
    Nu trebuie să descifrăm viaţa. Nu ăsta e scopul venirii noastre aici. Trebuie să o trăim şi să ne bucurăm de ea. Citeşti filozofie. Îmi dau seama după comentariile pe care le trimiţi. Dacă ai depăşit vârsta de 30 de ani te sfătuiesc să renunţi.
    Mulţumesc pentru aprecieri şi sunt onorată de prietenia ta!

    RăspundețiȘtergere
  6. Este o adevarata poveste de viata.Sunt profund impresionata draga Aris.Gandurile mele bune se indreapta spre tine cu binecuvantari!

    RăspundețiȘtergere
  7. Frumos scris, cred ca aceste trairi lasa urme adanci si dau forta in viata!

    RăspundețiȘtergere
  8. Iar despre laptele acela... se spune ca aduce noroc si dacă te naști pe 13!

    RăspundețiȘtergere