miercuri, 9 februarie 2011

Vasile - Ochi de sticlă

Cum ajung acasă, o întreb:
- Ce-ai făcut tu toată ziua, că eu am tăiat lemne în pădure, am încărcat două căruţe şi le-am dus peste deal, la Cuca, la al lui Vlad, tocmai în capătul satului. Am muncit ca un rob, dar tu ce-ai făcut cât o fost ziua asta de lungă, cucoană?

Aşa gândea moş Vasile Ochi de Sticlă, Casapu, Truşa sau după numele din buletin Vasile Bordeianu, omul cu 10 porecle şi o inimă cât tot satul la un loc, că o să-i spună nevestei sale cu care era însurat de 52 de ani.
Vrednic, musculos, bine legat pentru cei 70 de ani, iute la mânie şi rău de gură, inimos şi săritor la toate nevoile megieşilor. Rar am întâlnit pe cineva care să-i semene, sau poate rar e mult spus, corect ar fi - niciodată.
Ajuns acasă, deshamă caii şi-i mână în grajd, aruncă pături pe spinările lor aburinde, îi adapă şi le agaţă de gât desaga cu grăunţe. Mulţumit de loialitatea şi blândeţea animalelor, le mângâie şi şopteşte recunoscător:
- Măi Caisă, măi Arapule, să fim sănătoşi şi să avem şi mâine o zi cu spor şi câştig!
În sfârşit, intră la căldura din casă, acolo unde tuşa Mărina, cu furca în brâu şi fusul sfârâind în mână, torcea lână pentru ciorapi. Pe plita sobei era o oală cu apă, să se spele bărbatul plecat de dimineaţă la lucru, apă fierbinte care să-i încalzească oasele omului muncit şi îngheţat în ziua aceea geroasă. La fereastra aburită, muşcatele scoteau limba şi sfidau iarna, roşii, mari şi frumoase. Printre ghiveci, frumos lipite în rame de lemn, aveau câte un locşor şi fotografii îngălbenite de timp cu nunta, tinereţea şi copiii celor care, cu hărnicia lor, binecuvântau casa.
Când îşi vedea nevasta, uita moş Vasile de gândurile, gata să stârnească cearta, care l-au măcinat pe drum. Oricum, singurul ochi sănătos pe care-l avea, inspectase rapid gospodăria şi era mulţumit că toate erau aşa cum trebuie: orătăniile hrănite, lemnele, pe care el le tăiase, adunate şi stivuite frumos în poiată.

Atunci, ce motiv de ceartă ar fi avut?

Îşi scotea şuba groasă şi căciula de blană din cap şi se punea la sfat cu dulcea lui de cununie, povestindu-i tot ce făcuse în ziua care tocmai se încheiase. Nu se simţea bătrâneţea în casa lor, poate pentru că nu-i pomeneau numele niciodată şi cea nechemată ce haz ar fi avut să strice armonia oamenilor care-şi vedeau de viaţă?
Când se aşternea zăpada, moş Iarnă şi baba Sărbătoare, cum îi porecleau gurile rele ale satului, treceau pe uliţe cu obraji rumeni şi veseli în sania de lemn veche de 50 de ani, sanie pe care tuşa Mărina o primise de zestre. La sanie caii, împodobiţi cu canafi roşii şi clopoţei argintaţi la gât, ştiau că acum e momentul să arate de ce sunt în stare, alergau uşor şi duceau sania lin, lăsând ţaţelor răgaz de pizmă şi făcând din stăpâni subiect de bârfă pentru înveninatele cumetre, dar sufletele nevinovate ale copiilor se bucurau şi chiuiau când apărea sania minune în clinchete de clopoţei, cu doi cai în putere şi doi bunici frumoşi.

Iarna scotea capul din pădure să se dumirească care e motivul zarvei şi râzând, elibera soarele din închisoarea norilor să întregească imaginea frumoasă ce v-a rămâne prinsă, pentru totdeauna, în gheţarul timpului trecut şi în mintea celor care au fost martori ai bucuriei.

În compunerile prichindeilor de la şcoală, moş Iarnă, baba Sărbătoare, Caisă, Arapu şi sania lor fermecată, erau personaje preferate şi, fie vorba între noi, cine putea să fie moş Crăciun?
*

Aşa i-am cunoscut pe cei doi frumoşi încărunţiţi de timp şi ninşi de iernile pe care le-am trăit în satul unde am fost hărăzită să deschid ochii şi să-mi bucur copilăria. Azi, la vârsta maturităţii, îmi luminez viaţa cu gândul la ziua de ieri şi cu speranţa că mâine o să vă aduc în dar altă povestire să o citiţi, cu drag, copiilor voştri...

5 comentarii:

  1. Frumoasa familie mos Vasile si Marina lui/Oameni care nu se pierd in timp satorita frumusetii sufletesti. Cum sa-i poti uita?
    Salutari sincere din Vrancea draga mea!

    RăspundețiȘtergere
  2. Timpul şi grijile vieţii au mai şters din amintiri, Elena dragă!
    Dar acum parcă s-a făcut linişte în viaţă şi cotrobăi prin bocceluţa copilăriei să scot la lumină comori - pentru sufletul meu, pentru cei care mă citesc - să-i dăm peste nas crizei şi să ne bucurăm de lucruri mărunte şi irepetabile.
    Imbrăţişări şi gânduri bune din draga noastră Moldovă, de peste deal, de la Galaţi!

    RăspundețiȘtergere
  3. Eu sper din tot sufletul să avem şi noi copii.
    Iar când vor avea câţiva anişori ca să poată pricepe poveştile citite sau povestite de mine, tu să fi publicat deja una-două sau poate trei cărţi cu aceste minunate poveşti-adevărate din vremurile copilăriei tale şi copilăriei mele.
    Multă inspiraţie-ţi doresc, draga mea prietenă!

    RăspundețiȘtergere
  4. Lacrimă dragă, ai răbdare!
    Îngeraşul care te v-a alege să-i fii mamă e nehotărât. Cât despre cărţile pe care le voi publica... mi-aş dori, pentru că am o caruţă de idei, dar e greu, tare greu!
    Deocamdată, las picături de gând pe blog şi mă bucur pentru fiecare răspuns primit.
    Să auzim numai de bine!

    RăspundețiȘtergere
  5. frumoasa poveste!
    textele nu pot fi copiate fara acordul scris.Dar imaginile? :)

    RăspundețiȘtergere