Hai cu noi, îmi spuneau la plecare. Plângeam, îi îmbrăţişam şi le uram să le fie bine. Eu alegeam să îmi fie rău. Mă obişnuisem cu răul, îl acceptasem şi încercam, cu slabele mele puteri, să îl schimb. Navetiştii mai în vârstă mă cunoşteau şi îmi ocupau câte un loc unde să nu fiu deranjată. Ei jucau cărţi sau povesteau. Eu citeam. Nu ştiam nimic despre dânşii, ei, sunt convinsă, ştiau totul despre mine. Nu interveneam în discuţiile lor. Îi salutam şi mă aşezam pe locul unde găseam un ziar. De obicei, Viaţa liberă. Într-o zi, am adormit. Când am ajuns la staţia unde trebuia să cobor cineva m-a atins pe umăr şi m-am trezit. Am coborât repede, dar am uitat cartea pe care o citeam. Nu după carte îmi părea rău, la următorul salariu puteam să cumpăr alta. Îmi părea rău după semnul din ea.
Trecuse mai bine de o săptămână de la întâmplare. Eram în vagon şi aşteptam să plece trenul. Un bărbat a venit la mine şi mi-a întins cartea. Nerăbdătoare, am răsfoit-o în căutarea semnului. Nu l-am găsit. Bărbatul a scos portofelul din buzunarul hainei şi mi-a dat bucăţica de carton, iconiţa care mă proteja şi nu mă lăsa să capitulez - o fotografie a fetiţei mele plângând.
A fost greu dar, privind zilnic un semn de carte, am supravieţuit.
