miercuri, 26 octombrie 2011

Semnul de carte

Timp de 6 ani, zi de zi, am făcut naveta. Mă trezeam dimineaţa la 4 şi ajungeam acasă seara la orele 18. Trenurile de navetişti erau pline de mirosuri neplăcute şi beţivi care rânjeau necontrolat. Pe culoarele din vagoane tronau damigene de vin, iar în zilele cu sărbători religioase călătoreau ţaţe care puneau de-o bârfă, în gura mare, dimineaţa la ora 5. Geamurile îmbâcsite de la vagoane erau spălate temeinic doar de ploile iuţi de vară. Într-un colţ, mică şi speriată, mă ascundeam după o carte. Cartea mă izola de toată mizeria din jur. Îmi făcusem un obicei şi la fiecare salariu îmi cumpăram o carte. Atât. Emoţia întâlnirii cu noi personaje era singura bucurie care îmi lumina zilele acelea triste. Urcam în tren, căutam cel mai izolat colţişor, singura condiţie era să aibă puţină lumină, deschideam cartea şi fugeam în altă lume. Era perioada grea de după revoluţie. Colegi de serviciu, prieteni, începeau, unul câte unul, să plece în străinătate.

Hai cu noi, îmi spuneau la plecare. Plângeam, îi îmbrăţişam şi le uram să le fie bine. Eu alegeam să îmi fie rău. Mă obişnuisem cu răul, îl acceptasem şi încercam, cu slabele mele puteri, să îl schimb. Navetiştii mai în vârstă mă cunoşteau şi îmi ocupau câte un loc unde să nu fiu deranjată. Ei jucau cărţi sau povesteau. Eu citeam. Nu ştiam nimic despre dânşii, ei, sunt convinsă, ştiau totul despre mine. Nu interveneam în discuţiile lor. Îi salutam şi mă aşezam pe locul unde găseam un ziar. De obicei, Viaţa liberă. Într-o zi, am adormit. Când am ajuns la staţia unde trebuia să cobor cineva m-a atins pe umăr şi m-am trezit. Am coborât repede, dar am uitat cartea pe care o citeam. Nu după carte îmi părea rău, la următorul salariu puteam să cumpăr alta. Îmi părea rău după semnul din ea.

Trecuse mai bine de o săptămână de la întâmplare. Eram în vagon şi aşteptam să plece trenul. Un bărbat a venit la mine şi mi-a întins cartea. Nerăbdătoare, am răsfoit-o în căutarea semnului. Nu l-am găsit. Bărbatul a scos portofelul din buzunarul hainei şi mi-a dat bucăţica de carton, iconiţa care mă proteja şi nu mă lăsa să capitulez - o fotografie a fetiţei mele plângând.

A fost greu dar, privind zilnic un semn de carte, am supravieţuit.

6 comentarii:

  1. Puritatea sufletului inseamna a avea o singura dorinta.
    A fi curajos nu inseamna sa nu-ti fie frica, ci sa fii capabil sa-ti duci misiunea la indeplinire, chiar daca iti este frica. Adevaratul curaj este o calitate pe care o poseda cei care sunt gata a se lansa intr-o situatie inspaiman­tatoare, in pofida unei frici subiective si a unor perturbari psiho­fiziologice. Curajul este mai mult decat o calitate innascuta; curajul si lasitatea sunt optiuni care i se ofera oricarei fiinte umane. Aceste opinii se intalnesc cu cele ale lui Lord Moran, care in celebra sa carte The Anatomy of Courage emite ideea ca a avea curaj este „o calitate“ morala si nu „un dat” de la natura, ca este „o alegere deliberata intre doua optiuni, este decizia de neclintit de a nu ceda, o renuntare care trebuie sa se implineasca nu numai o singura data, ci in mai multe reprize, printr-un efort de vointa“. Concluzia sa esentiala este aceea ca vointa inseamna curaj.
    O seara calduroasa iti doresc si te imbratisez draga mea!

    RăspundețiȘtergere
  2. Da, Minune! VOINTA INSEAMNA CURAJ
    Iar atunci cand esti mama bunastarea copilului tau si fericirea acestuia iti da puteri inzecite sa infrunti greutatile.
    Multumesc pentru lectura si multa sanatate copil drag.

    RăspundețiȘtergere
  3. Ce ma bucur ca am ajuns din nou sa va citesc, dupa ce asultam un colind de pe blogul meu, unde spuneati ca:Minunat! In asteptarea Pastelui, cu martisoare pe suflet si colinde in gand. Martisor cu versuri de colind... Acum e timpul sa spun eu: Minunata poveste, care rezista peste toate vremurile!

    RăspundețiȘtergere
  4. Domnule Muscalu, ma bucura trecerea dumneavoastra!

    RăspundețiȘtergere
  5. Semnul meu de carte, care-mi mai dă puterea să rezist(într-un sistem în care toţi îşi bat joc de noi şi ne pun în aceeaşi oală la fiert, cu bani din ce în ce mai puţini, ca să vadă cât mai rezistăm)e imaginea bunicilor mei, imaginea copilăriei male de poveste.
    Nu ştiu cât timp va mai reuşi să pâlpâie ca o făclie în sufletul meu...

    RăspundețiȘtergere
  6. Lacrima draga,
    te inteleg, stiu ca ai dreptate, dar ai incredere!
    Tine luminita aceea aprinsa si nu iti pierde speranta.
    Imi era dor de tine!
    Am trecut de cateva ori pe langa scoala ta si m am gandit sa te caut... poate intr o zi!

    RăspundețiȘtergere