Ziua florilor

Hărmălaia şi chicotitul florilor plecate să bucure ochii frumoaselor sărbătorite astăzi, înveselesc ziua aceasta de primăvară nevenită. Trec pe lângă mine trandafiri, lalele, orhidee, crini imperiali, violete timide, boboci de garoafe şi ghiocei. Grăbite. Colorate şi proaspete. Vesele. Aşa cum suntem noi, femeile, în fiecare zi. Destinul lor se aseamănă cu destinul nostru dar, în dicţionare şi cărţi de specialitate, suntem specii diferite. Dumnezeu ne-a creat sa-i fim de ajutor şi să facem viaţa pământenilor suportabilă. Azi, avem o zi numai pentru noi - ziua florilor!
La mulţi ani!

Ioana lui Săndică

Sunt un trecător întârziat într-o noapte friguroasă de toamnă. Am coborât din taxi la câteva străzi distanţă de casă. De vreo două zile nu mă simt prea bine, sunt obosită şi parcă toate lucrurile le fac cu încetinitorul. Mă copleşesc problemele cotidiene, iar viaţa e un rucsac greu care îmi încovoaie umerii. Am un zâmbet forţat pe buze şi o tristeţe în suflet de care nu pot scăpa. E trecut de miezul nopţii. Pe trotuar, tocurile pantofilor au sunet de toacă. Încetinesc. Vreau să ies din cenuşiul gândurilor. Toamna a năvălit peste oraş şi scutură copacii de frunze. Aerul rece miroase a brumă. Intru în scara blocului şi descui uşa. Imi scot pantofii şi haina. În dormitor, aprind veioza şi mă întind în pat. Îmbrăcată. Din păr mi-a căzut o frunză. O ţin în palmă. Întorc capul şi o aşez pe perna rece de alături. Iau telecomanda. Apăs. Iglesias suspină. Abrazame. Mă chircesc şi plâng. De dor. Aţipesc. Tresar speriată. Reprogramez melodia. Mai stau puţin aşa, apoi am să mă culc.

*

Satul e pustiu. La ferestrele caselor ard lămpi cu gaz. Paşii mă duc înainte. Doamne, unde am ajuns? Pe uliţă, sar peste băltoace rămase după ploaie. Sunt în picioarele goale, iar tălpile sunt mici ca de copil. Şi mâinile sunt mici şi … port o rochiţă veche. Ajung în capătul uliţei. Casa în faţa căreia mă opresc e ascunsă în spatele unor tufe de liliac alb. Portița este larg deschisă. Mâinile unei femei mă iau de umeri şi trec pragul casei. Dezbrac rochiţa şi mă întind pe un pat de scânduri acoperit cu o pânză albă. Deasupra capului, o candelă pâlpâie sub icoana veche şi afumată a Maicii Domnului. La fereastră în sticle cu ulei plutesc flori de câmp. Femeia îmi şterge picioarele cu o cârpă pe care o înmoaie într-un lighean cu apă. După ce îmi spală trupul, toarnă în palme ulei călduţ de flori şi mă unge uşor pe spate, şoptind un descântec.

O plecat copchila /Pe o cale mare/Pe o cărare/S-o întâlnit cu Maica Precista-n cale/Şi ai copchilă de ce te jăluieşti/De ce te tânguieşti/Mă jăluiesc Maică Sfântă/Că trupu-mi arde de durere/Lasă copchilă nu te mai jăli /Nu te mai tângui/Câ Maica Domnului /Te-o milui/De boalâ te-o feri/Ş-o sâ rămâi copchilă curată/ Luminată/Ca roua în soare/Ca steaua cea mare.

Sunt uşoară ca o pană. Recunosc vocea. Vine de undeva de departe şi e dulce ca mierea. La sfârşit, după ce îmi pun rochiţa de copil, bătrâna îmi spune să mă închin la icoană şi îmi face semnul crucii cu mir pe frunte. Mi-am amintit! E tuşa Ioana lui Săndică, doftoroaia satului, cea care descânta copiii de năjât*, de deochi şi îi băga în chepţâni* să crească frumoşi şi sănătoşi. Toate descântecele le făcea după căderea întunericului.

Sâ fie linişti pe pământ şi aprinsâ candelele şerului.

Nu aveam cum să nu îmi amintesc, dar eu nu mai sunt copil. Demult…

- Du-te copchilă, că nu ţi-o vinit vremea să te muţi aici! Ţi-am dat o mână de ajutor să prinzi curaj şi să te întăreşti căci numai Domnul ştie ce te mai aşteaptă!

I-am sărutat mâna şi … m-am trezit. Visasem. Mă simt odihnită ca şi cum aş fi dormit o noapte întreagă. Frunza dispăruse. Intru în baie să fac un duş. Fredonez veselă un cântecel pentru copii, îmi prind părul şi mă înfăşor într-un prosop alb şi pufos.

Când mă uit în oglindă, pe frunte lucea crucea de mir…

A nins cât pentru 20 de ani!

Nu, nu mă revolt, de altfel mă bucur ca un copil naiv care se gândeşte doar la joacă. Nu am zămislit, încă, un om de zăpadă. Iarna e supărată pe mine, nu mai suntem prietene. Ne-am cam certat pentru că şi-a luat munca prea în serios şi (fie vorba între noi, eu cred că de fapt a fost o greşeală de calcul şi nu e prea bună la geografie) a greşit ţara. Siberia e mult mai la nord şi foarte departe de noi să facă asemenea eroare. Dar, e frumos! Oamenii mari nu se bucură,toţi cârtesc că ar fi prea frig, prea multă zăpadă, că întreţinerea costă prea mult, că, că... Doamna Iarnă are demnitatea ei şi mi-e teamă că mai are resurse. Nu de alta, dar să nu fim prinşi nepregătiţi...

Strada mea c-un singur bec

În zilele acestea zbuciumate, şi pentru că refuz să fac politică, am ales o melodie a lui Dan Teodorescu care exprimă elegant şi o parte din trările mele personale, cu un singur amendament - nu sunt prea bătrână să plec, sunt prea legată de tot ce înseamnă România!

Dimineaţa înlăcrimată

Nu-mi place gustul cafelei, îmi place mirosul ei. Mă refugiez într-o cafenea, atrasă de mirosul îmbietor. O fată cu ochii trişti îmi ia comanda. Sunt singurul client sau poate primul. E dimineaţă. 9.15. Pe fereastră se scurg picături de ploaie. Strada pustie şi udă şerpuieşte la întâlnirea cu alte străzi. La fel de pustii. Un semafor inutil clipeşte. Roşu. Galben. Verde. Frunzele nu ţin cont de culoarea semaforului. Nici gândurile. Se duc şi nu se mai întorc niciodată. Fata cu ochii trişti îmi aduce cafeaua. Pe trotuar se rostogolesc crengi rupte. Zgomotos, un tramvai înfruntă ploaia. În staţie a coborât un călător. Fata cu ochii trişti se aşază la masa mea. Soarbe dintr-o ceaşcă de cafea şi tace. Laptopul ne separă. Încerc să scriu. Şterg. Reiau. Pe degetul fetei zăresc urma unei verighete, iar pe obraz lacrimile au lăsat şanţuri fine în fondul de ten. Îmi scot verigheta şi o strecor în geantă. Dragostea nu se cumpără cu un inel de aur. Nu mai tastez. Ascult liniştea. Fata suspină. Între doi stâlpi de iluminat, 2012 se leagănă în bătaia vântului. De trei zile, în calendar s-a instalat un nou număr – o adunătură de cifre care schimbă viaţa în bine sau în rău. Fata cu ochii trişti se ridică. A terminat cafeaua. Şi lacrimile. Eu nu am scris nimic. Cafeaua e rece şi, oricum, nu aveam de gând să o beau. Ar fi la fel de amară ca lacrimile.

Vine Crăciunul, tată!

Părinţii erau tineri şi frumoşi, eu eram o mititică alintată şi aşteptam Crăciunul împreună. Învăţasem să merg, dar tata vroia ca puiul de om să nu se teamă de zbor. Chiar şi fără aripi. Seara ajunului mă transforma într-un înger pământean: îmbrăcată cu hăinuţe noi, pieptănată şi cu poezia învăţată. Tata mă examina încântat, apoi mă ridica pe umeri şi mergeam toată familia să împodobim bradul. Mama alegea globuleţele, tata mi le oferea şi eu le agăţam de crengile verzi şi ţepoase. Nu dura mult pentru că erau puţine, dar vârful era cel mai greu de potrivit la locul lui. Tata devenise un căluţ nărăvaş (fugea încolo şi încoace plângându-se de greutatea mea), mama râdea veselă şi până la urmă, cu ajutorul mâinilor ei dibace, steaua scânteietoare lua în stăpânire puiul de brad şi sufletele celor trei.

Doamne, cum mirosea brăduţul acela!

Nerăbdător să-l întâlnească pe moş Crăciun, tata hotăra să-i ieşim în cale. Eu repetam emoţionată poezia în timp ce mama mă înfofolea bine şi, cocoţată pe umerii tatei (un bărbat voinic de 1.90), parcă eram un ursuleţ pe vârf de munte. O noapte geroasă, înnourată şi liniştită. Poarta se deschidea scârţâind. Uliţa pustie tresărea din somn şi ne arăta calea. De la înălţime vedeam la ferestre luminate, printre flori de crăciuniţe, oameni fericiţi, lângă brazi împodobiţi cu hârtie gofrată, îmbrăţişându-şi copiii. În depărtare, colindători întârziaţi murmurau colinde vechi. Pasul greu al tatei făcea pământul îngheţat să sune. Aerul rece şi legănatul mă făceau să închid ochii şi să aţipesc. Visam că merg cu tata printre stele şi auzeam clopoţeii de la sania moşului. Tot mai aproape... În dimineaţa de Crăciun, tremurând de bucurie şi ţipând în gura mare, descopeream sub brăduţ tot ce îşi dorea inimioara mea de copil.

Vine Crăciunul, tată! Îngerul tău mai are o dorinţă: Vino, te rog, în vis şi strânge-mă în braţe cu putere! Promit să nu mai plâng niciodată.

Monologul lui Pierce

Mi-a plăcut foarte mult serialul M*A*S*H*. Este vorba de un spital de campanie care face minuni cu o mână de medici profesionişti şi inteligenţi. Spitalul se afla undeva în Coreea şi tratează soldaţii americani, şi nu numai, răniţi în războiul cu coreenii. În unul din episoade, în timp ce operează sub asediul bombelor inamice, căpitanul chirurg Hawkeye Pierce are un monolog absolut genial despre ce înseamnă democraţia americană. Am să-l redau exact. Ştiu că sunt multi tineri care citesc postările mele şi aş vrea să înţeleagă că nu exista sistem politic perfect.
Noi vrem doar sa aducem democraţie si pâine albă şi să transplantam visul american: libertate, realizări măreţe, hiperaciditate, belşug, balonare, tehnologie, tensiune, dreptul alienabil la un atac de cord în timp ce stai la birou şi planifici cum să-ţi înjunghi şeful pe la spate.
Luaţi-le pe rând şi apoi gândiţi-vă că visul american poate deveni un coşmar în condiţiile în care eşti un om cu principii morale solide. America vinde iluzii.
Şi încă ceva... e destul de greu să găseşti o biserică româneasca unde poţi intra să-ţi plângi amarul dezrădăcinării.