miercuri, 22 februarie 2012

Ioana lui Săndică

Sunt un trecător întârziat într-o noapte friguroasă de toamnă. Am coborât din taxi la câteva străzi distanţă de casă. De vreo două zile nu mă simt prea bine, sunt obosită şi parcă toate lucrurile le fac cu încetinitorul. Mă copleşesc problemele cotidiene, iar viaţa e un rucsac greu care îmi încovoaie umerii. Am un zâmbet forţat pe buze şi o tristeţe în suflet de care nu pot scăpa. E trecut de miezul nopţii. Pe trotuar, tocurile pantofilor au sunet de toacă. Încetinesc. Vreau să ies din cenuşiul gândurilor. Toamna a năvălit peste oraş şi scutură copacii de frunze. Aerul rece miroase a brumă. Intru în scara blocului şi descui uşa. Imi scot pantofii şi haina. În dormitor, aprind veioza şi mă întind în pat. Îmbrăcată. Din păr mi-a căzut o frunză. O ţin în palmă. Întorc capul şi o aşez pe perna rece de alături. Iau telecomanda. Apăs. Iglesias suspină. Abrazame. Mă chircesc şi plâng. De dor. Aţipesc. Tresar speriată. Reprogramez melodia. Mai stau puţin aşa, apoi am să mă culc.

*

Satul e pustiu. La ferestrele caselor ard lămpi cu gaz. Paşii mă duc înainte. Doamne, unde am ajuns? Pe uliţă, sar peste băltoace rămase după ploaie. Sunt în picioarele goale, iar tălpile sunt mici ca de copil. Şi mâinile sunt mici şi … port o rochiţă veche. Ajung în capătul uliţei. Casa în faţa căreia mă opresc e ascunsă în spatele unor tufe de liliac alb. Portița este larg deschisă. Mâinile unei femei mă iau de umeri şi trec pragul casei. Dezbrac rochiţa şi mă întind pe un pat de scânduri acoperit cu o pânză albă. Deasupra capului, o candelă pâlpâie sub icoana veche şi afumată a Maicii Domnului. La fereastră în sticle cu ulei plutesc flori de câmp. Femeia îmi şterge picioarele cu o cârpă pe care o înmoaie într-un lighean cu apă. După ce îmi spală trupul, toarnă în palme ulei călduţ de flori şi mă unge uşor pe spate, şoptind un descântec.

O plecat copchila /Pe o cale mare/Pe o cărare/S-o întâlnit cu Maica Precista-n cale/Şi ai copchilă de ce te jăluieşti/De ce te tânguieşti/Mă jăluiesc Maică Sfântă/Că trupu-mi arde de durere/Lasă copchilă nu te mai jăli /Nu te mai tângui/Câ Maica Domnului /Te-o milui/De boalâ te-o feri/Ş-o sâ rămâi copchilă curată/ Luminată/Ca roua în soare/Ca steaua cea mare.

Sunt uşoară ca o pană. Recunosc vocea. Vine de undeva de departe şi e dulce ca mierea. La sfârşit, după ce îmi pun rochiţa de copil, bătrâna îmi spune să mă închin la icoană şi îmi face semnul crucii cu mir pe frunte. Mi-am amintit! E tuşa Ioana lui Săndică, doftoroaia satului, cea care descânta copiii de năjât*, de deochi şi îi băga în chepţâni* să crească frumoşi şi sănătoşi. Toate descântecele le făcea după căderea întunericului.

Sâ fie linişti pe pământ şi aprinsâ candelele şerului.

Nu aveam cum să nu îmi amintesc, dar eu nu mai sunt copil. Demult…

- Du-te copchilă, că nu ţi-o vinit vremea să te muţi aici! Ţi-am dat o mână de ajutor să prinzi curaj şi să te întăreşti căci numai Domnul ştie ce te mai aşteaptă!

I-am sărutat mâna şi … m-am trezit. Visasem. Mă simt odihnită ca şi cum aş fi dormit o noapte întreagă. Frunza dispăruse. Intru în baie să fac un duş. Fredonez veselă un cântecel pentru copii, îmi prind părul şi mă înfăşor într-un prosop alb şi pufos.

Când mă uit în oglindă, pe frunte lucea crucea de mir…

2 comentarii: