În amurg

sub bolta curcubeului îndrăgostit

regina nopţii îşi deschide

una câte una

petalele catifelate

cu acces direct

la Nemurire

Divin...

Vă invit să ascultaţi un vals compus de un mare actor, Sir Antony Hopkins, şi interpretat, magistral, de Andre Rieu.
Eu sunt vrăjită de frumuseţea pe care o descopăr în sufletul oamenilor atunci când ascult muzică. Nimic nu e pierdut, iar pământul se transformă în cea mai desăvârşită planetă din Univers!

Tristeţea neamului...

Nu ştiu ce se întâmplă, dar am ajuns să ne ruşinăm cu rădăcinile noastre. Tinerii români admiră Occidentul, cu istoria sa, cu insuportabila (pentru mine) limbă engleză pe care, recunosc, nu o admir ( poate pentru că nu-mi place să vorbesc cu nările).
Aţi observat cât de dispreţuiţi sunt înaintaşii noştri? Până şi domnul preşedinte a avut ceva de reproşat unui rege care dacă a greşit sau nu, doar istoria hotărăşte.

Am surprins o discuţie între doi liceeni care se pregătesc de bacalaureat:
- Băi, tâmpitule, tu la ce dai la istorie sau la geogra'?
- Da' ce crezi că sunt bou să dau la istoria asta de rahat şi să învăţ despre toţi loozării care şi-au plimbat târtiţâli prin războaie închipuite?
- Şi eu dau tot la geogra', acolo mai nimeresc câte ceva, fac de un cinci, dar pericol e româna, la naiba, nu ştiu nika... o să spikuiesc cu mama poate găsim o profă aşa la ieftineală să cârpesc ceva până la anu'.
- Şi la limbi, ce serveşti? Fonfoneza sau inglish?
- Inglish, of course! Sunt prinţ, băi, dacă Salam o să cânte manele în engleză era normal să cunosc limba lui Shakespiriu...
- Bine frate-miu şi dupa bac, pe care sigur o să îl luăm cu onoruri, (slăvite să fie handsfriili!!!), unde ne tirăm?
- Mama zice să mă apuc de fac, da ce crezi că sunt sandiliu să mai pierd trei ani stresat de examene, ne cărăm afară, la civilizaţi, şi ne facem businessmeni. Ce... tristeţea neamului!

Aş putea să le dau numele, dar nu o fac din decenţă.
Vreau să cred că sunt mulţi tineri, care ar lăsa ochii în pământ, ruşinaţi şi umiliţi de prostia unora din generaţia lor. Pot doar să vă spun că personajele sunt în clasa aXIIa la un colegiu renumit din oraş.
Ah, să nu uit, la o clasă de filologie.

Zaharia Stancu - poetul

Sunt o mare iubitoare de literatură, dar, în mod special, iubesc scriitorii români. Unul din marii noştri scriitori, uitat şi căzut în dizgraţie, este Zaharia Stancu. Călătorind pe cărările întortocheate ale internetului am găsit o poezie superbă, scrisă de Zaharia Stancu:


N-am Să Vă Spun …

N-am să vă spun pe cine-am iubit, dar am iubit,
N-am să vă spun pe cine iubesc, dar iubesc.
Când bate vantul peste deltă, trestiile
Lin se leagănă, vii se leagănă, vii foşnesc.

N-am să vă spun pe cine aştept, dar aştept.
Inima n-are aripi, dar deseori zboară.
Toate cântecele lumii, toate, s-o ştiţi,
Încap într-un flaut, într-o vioară.

Cerul n-are margini, stelele au,
Miez şi margini de foc are şi soarele.
Vântul de seară mi-a spus c-o să moară
Dac-o să-i rupeţi în drum picioarele.

Ce să fac, dudule? Încotro s-o apuc?
Mă strigă din patru părţi zările.
Munţii cu păduri cu tot mor sufocaţi
Şi-n curând o să moară sufocate şi mările.

N-am să vă spun pe cine-am iubit, dar am iubit,
N-am să vă spun pe cine iubesc, dar iubesc,
Crângurile sunt pline de flori şi de iarbă
Şi de arbori plăpânzi care cresc.

Bine te-am regăsit, vară!

Iubirile vin, de cele mai multe ori, nechemate şi pleacă fără salutul de rămas bun. Unele le uiţi, altele nu...
Toate rămân legate de un gest, un anotimp, de un semn care, din când în când, îţi aminteşte cât de îndrăgostită ai fost, şi râzi...

E uşor să râzi după ce timpul a cicatrizat rana din inimă...

Pentru mine vara e un anotimp care îmi aminteşte de iubirile pierdute. Acum, după mai bine de 20 de ani, a venit vremea să fac pace cu trecutul, să mă bucur de vară şi să mă gândesc doar la imprevizibila zi de mâine...

Bine te-am regăsit, vară!

Din Mamaia, cu drag...

Marea Neagră...
Mă încântă nuanţele superbe de albastru. Aici e locul unde cerul se ridică din aşternutul valurilor şi devine câmp pe care înfloresc, noaptea, stelele...

La malul mării, fericiţi şi frumoşi, se joacă îngerii.
Am surprins un îngeraş, fără aripi, care mi-a făcut orele de plajă suportabile...

De la Mamaia, gânduri bune!
Cu drag...

Călător în drum spre mare...

Maşina aleargă pe şoseaua mărginită de arhipelaguri de maci, somnoroşi, treziţi de noi veselii călători ce merg grăbiţi la reîntalnirea cu marea. Drumul e liber. Lanuri de grâu, ciripit de păsărele, bucuria copleşitoare din suflet şi flori multe, de toate culorile, dar timizi si superbi, vestitorii verii – Macii.

Evadată din închisoarea oraşului, nu ştiu ce să fac cu libertatea. Mă deranjează soarele. Îmi pun ochelarii. Mă deranjează perfecţiunea naturii şi rămân fără cuvinte.

Fericirea asta gratuită emoţionează.

Unde sunt cuvintele pe care toată iarna le-am pus la treabă, unde sunt metaforele care îmi ţineau sufletul la lumină? Toate s-au risipit speriate în faţa sublimului, iar bietul suflet a rămas gol. De goliciunea lui râde soarele şi se înroşesc macii. Îndrăgostit de flori, vântul se plimbă glumeţ si nepăsător printre parfumuri şi petale.

Eu, călător în drum spre mare, sunt pedepsită să scriu o poveste...