joi, 17 ianuarie 2013

Doamna şi Eminescu

O cunosc... poate de când mă ştiu sau, mai exact, din anii cu sarafan şi bentiţă albă. Ieri am zărit-o în curtea azilului de bătrâni, zâmbind copilăreşte unei raze de soare. Părul alb, aspru, lung, dat după ureche lasă să se vadă o pereche de cerceluşi minusculi din aur. Clipeşte des şi îşi ţine mâinile încleştate să oprească tremurul necontrolat al trupului. Un şal vechi, legat cruciş de mijloc, înfăşoară umerii osoşi. O statuie aşezată pe bancă la intrarea în azil, înfăţişând adevărata faţă a bătrâneţii. Câteva minute mă uit la dânsa printre zăbrelele răsucite de fier forjat şi nu ştiu ce să-i spun. Mă vede şi privirea ei mă mângâie cu bunătate. Ochii au învins timpul. 

Fac semn cu mâna... a plecare. Mă întorc la zgomotul vieţii şi la prezent, lăsând dincolo de zăbrele umbra unui femei care odată, demult, a fost o frumuseţe şi îl iubea pe Eminescu. Orele de curs ale doamnei profesoare, Simu Clara, începeau cu un poem al "Eminescului". 
În urechea învăţăcelului curge mierea vocii Doamnei citind versurile Poetului "nepereche":

Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,
Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici;
Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi
Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;
Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,
În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul
Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,
Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată.
Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,
Mii de fire viorie ce cu raza încetează,
Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă,
Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă...
Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,
Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric...

-Scrisoarea I- 

5 comentarii:

  1. Veşnic nemuritoare, splendori de suflet, vor rămâne poeziile Luceafărului.
    O săptămână cu lumină în suflet, draga mea!

    RăspundețiȘtergere
  2. Cine nu se regaseste in Eminescu? In poemele lui, zidite pentru eternitate, stau iubirile, istoria si frumusetea unui neam atat de zbuciumat. Nu am dus o prea bine niciodata, dar am visat frumos si asta ne a facut sa supravietum. Am auzit dimineata un banc, cred ca la radio, si suna cam asa:
    Dumnezeu si Sf. Petru au coborat pe pamant cu treburi. Tot umbland prin lume i a apucat noaptea si au batut la prima poarta sa innopteze. Gazda i a primit bine si i a omenit cu tot ce avea mai bun, chiar daca avea o casa de copii si nu era un om bogat. Dimineata, cand calatorii se pregateau de drum, gazda le a dat doua mere, ramase de seara, sa le tina de foame si de sete pentru cateva ore. Sf Petru,impresionat de bunatatea omului, l a rugat pe Dumnezeu sa faca in asa fel ca omul acela bun sa isi vada sufletul. Dupa 9 luni in coltul acela de lume s a nascut Eminescu.
    Poate ar trebui povestirea aceasta trecuta la categoria pilde pentru ca nu poate fi numit banc, dar asa a fost prezentat.
    Multumesc de trecere si gand bun!

    RăspundețiȘtergere
  3. Salut!
    Ai un blog interesant. Te astept pe la mine http://filmandotherstories.blogspot.se/.
    Un an nou fericit iti doresc!

    RăspundețiȘtergere
  4. Fie ca primăvara iubirii să îţi inunde sufletul cu bucuria şi parfumul tuturor florilor sale. Îţi doresc un 8 MARTIE cât mai frumos!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc din inima, Minune! A fost frumos si urarea asta frumoasa a ta a venit ca o nestemata de roua pe florile, minunate si foarte multe, pe care le am primit anul acesta. O primavara cu multe impliniri, copil drag!

      Ștergere